Vestul n-a mâncat salam cu soia


iFaXBKnÎn schimb, prin vocea doamnei Merkel, liderul de facto al „motorul Europei”, cuplul Franța-Germania se comporta din ce in ce mai agresiv, precum un vătaf pe plantație, in problema refugiaților. După bâlba anti-logica a invitației, urmata de închiderea unilaterala a granițelor, soldata cu prăbușirea a doua acorduri comunitare in vigoare la acel moment (Dublin si Schengen), a urmat o avalanșă de declarații care mai de care mai pilduitoare, acuzatoare si moralizatoare, care puneau la colt „dizidenții”, inițial grupul de la Visegrad plus Romania. Ulterior, după ce Tusk s-a dedulcit la beneficiile etatismului continental si al trasului de sfori si pârghii „comunitare”, Polonia a redevenit un membru respectabil si frecventabil al Uniunii, decizia JAI fiind aprobata datorita acestui aspect „la mustața”. Europa democratica prefera in mod frapant tehnica „bățul si morcovul” în locul artei persuasiunii, infinit mai dificila, dar cu siguranța mult mai solida ca sistem de exercitare a guvernării.

 

Damblaua pernicioasa a arătatului cu degetul a intrat de curând intr-o noua faza, trecând direct si fără menajamente la amenințări deloc voalate cu sancțiuni de felurite naturi, pe care Europa „ar trebui” sa le aplice tarilor care, din varii motive, mai toate legate de o rezonabila reticenta la schimbări bruște si la accese de furie progresista, refuza sau „crâcnesc” in aplicarea acestui veritabil „diktat”.

 

Sunt voci credibile care spun ca Europa trebuie sa fie solidara si este, de buna seama, un principiu de baza al acestei dificile construcții numite Uniunea Europeana. Cu condiția ca solidaritatea sa fie efectiv bazata pe analiza corecta si soluții logice. Pentru ca daca solidaritatea aceasta necondiționata pe care liderii europeni o cer tarilor din est se bazează pe erori de analiza logica, este foarte probabil ca rezultatul mersului orbește înainte sa fie chiar mai damnator UE decât o discuție cu scântei, dar purtata pana la capăt fora a utiliza coerciția „de la centru”. Pentru ca, spre deosebire de tarile din vestul Europei, cele din est încă au proaspăt in nari parfumul inconfundabil al totalitarismului, un sistem falimentar pe care au avut ghinionul sa-l experimenteze pe propria piele vreme de câteva agonizante decenii.

 

Este așadar cu atât mai surprinzător, la prima vedere, faptul ca doamna Merkel, care a crescut in RDG, eșuează in a-si calibra forța cu care exercita presiunea asupra partenerilor din estul Europei. Domnia sa in primul rând ar trebui sa aibă încă funcțional detectorul acela care ne permite noua, celor care au trăit efectiv sub comunism, sa discernem intre realitate si închipuire, forța dreptului si dreptul forței, totalitarism si democrație. Pentru ca linia roșie dintre statul de drept si statul coercitiv este foarte fina si nici nu știm când trecem deja dincolo, iar atunci e prea târziu.

 

Vor spune unii ca situația este de așa natura, ca umanismul si legile internationale ne obliga, ca problema este grava si plina de contorsionari. Așa este! Dar la fel de plin de suciri nefirești este si felul in care este analizata problema, începând cu sursa si natura ei, iar pe acest subiect s-au scris atât de multe opinii încât ar încurca argumentațiile oricui nu vede problema dintr-un unghi necontorsionat de propaganda oficiala. Pe scurt, nu vad niciun principiu încălcat atunci când o comunitate se teme sa accepte cu ochii închiși „judecata” aleșilor, oricât de nefirești ar părea opiniile, dar vad o suma de principii călcate in picioare atunci când in cadrul unei comunități unii dintre membrii, mai musculați, refuza, in febra evenimentelor, sa continui sa convingă si se grăbesc sa impună. Pentru ca acolo, dragi parteneri europeni din vest, sta sâmburele veșnic viu al totalitarismului, care încolțește rapid de fiecare data când e udat cu zeama de marxism cultural. Comunismul lui Stalin, care a făcut zeci de milioane de victime directe si indirecte, nu s-a născut doar in stepele Asiei, dar si prin „laboratoare” de la Berlin sau New York.

 

Cum s-a întâmplat o data se poate întâmpla si a doua oara, iar excesul de narcisism politic al guvernanților de azi ai UE nu ajuta cu nimic la domolirea temerii ca mergem intr-o direcție greșita si ca oricând aceasta idee se poate transforma intr-o cursa de șobolani, daca acceptam la nesfârșit acest mod de a face politica. Un mod, din nefericire bazat mai Putin pe argumente pragmatice si mai mult pe influenta prin forța sau amenințarea cu recurgerea la aceasta. Pentru cei care încă sunt convinși ca avem de-a face cu o criza umanitara, nu trebuie decât sa asculte mai atent ultima declarație a Cancelarului, pentru a se apropia de natura reala a problemei: Mă întristează puțin faptul ca exact cei care se considera norocoși ca au putut vedea sfârșitul Războiului Rece acum se gândesc ca pot sta total in afara unor evoluţii ale globalizării „. Pai parca ne confruntam cu o problema umanitara, nu cu un efect exercitării controlului la scara globala…

 

Cred ca tarile din vestul Europei ar trebui sa fie mult mai atente la temerile partenerilor lor din est, fi si pentru faptul ca, in mod trist, au rămas cu reflexe necondiționate din greaua lor experiența cu regimurile totalitare. Vedem o avalanșa de legi menite sa limiteze dreptul la opinie, sub masca perfida a „tolerantei”, de parca toleranta nu ar fi o valoare mutuala, legi care sa întărească instituțiile de forța, legi care sa ușureze munca celor care „protejează”. La o privire mai atenta sau pe timp de criza, vedem ca tot acest aparat,îl putem numi coercitiv, construit inițial sa facă fata amenințărilor din exterior, sucomba fără reacție la prima situație mai serioasa si nu putem sa ne întrebam daca rolul sau real nu este acela de a exercita controlul mai degrabă asupra propriilor cetățeni, decât asupra celor ce ne-ar agresa din afara. In loc sa stăpâneasca afluxul de refugiați, liderii europeni si instituțiile subordonate, observam ca se căznesc din răsputeri sa închidă gura acelora dintre cetățenii europeni care își exprima reticenta. In loc sa-i convingă, le arata bățul, in loc sa le arate unde greșesc si sa ofere modele, prin dialog constructiv, recurg la amenințări si „epurări” ai celor care devin indezirabili, iar in cele din urma sfârșesc prin a face o nepermisa criza de personalitate si aplica fără rezerve cele mai dure metode de presiune, iar nu de persuasiune. Acest tablou, stimata doamna Merkel, este despre cum începe un regim totalitar. Europenii din est o simt mult mai repede, pentru ca s-au fript o data rău de tot cu „mania proletara” si cu idealurile „omului nou”. Lăsați oamenii sa nu fie toți pe aceeași lungime de unda. Redați-le dreptul sa se teama sau sa nu fie de acord, fără a-i amenința sau pune la colt, aveți încredere in percepția lor: spre deosebire de mulți, unii chiar pot deosebi pe baze „organice” gustul de înlocuitor din meniul lor politic!

Articol publicat inițial pe ziare.com

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *