Vadim și rescrierea patriotismului


vadimNu, nu este un articol despre moartea tribunului. Aceasta a creat, cum era de așteptat, un soi de gâlceavă iritată bipolară prin presa românească și cu atât mai mult prin mediile de socializare, ceea ce nu este deloc surprinzător întrucât, detestat de unii ori apreciat de alții, omul, un potentat dintotdeauna al sistemului, aproape că ajunsese președinte în paraplegica democrație a anilor 2000. Să mă scuze amatorii de învățăminte poporale de proveniență îndoielnică, însă pentru mine sintagma „despre morți numai de bine” este de o stupizenie alarmantă, cu atât mai mult cu cât faptele sale, iar nu omul, rămân să definească un caracter. Iar caracterul acesta despre care vorbim în particular este exponentul cel mai fidel al unui întreg corp social pe care, fără urmă de malițiozitate, eu îl voi numi grupul idioților utili. Îi rog pe cei ce vor fi tentați să vadă acest apelativ ca pe o jignire să înțeleagă că această sintagmă este pur și simplu cea mai potrivită. Dacă vor citi până la capăt vor înțelege de ce.

Oricât de complexe ar părea politica, interesele geo-strategice sau viața noastră de zi cu zi, în subsidiar există o citire care poate transcende această complexitate, nu în sensul unui demers simplist, ci în scop de simplificare a înțelegerii tabloului. Complicatele probleme ale oamenilor de azi, de ieri sau de acum un mileniu, sunt în fapt același. Întreg jocul se reduce la teoria controlului. Și acum și pe vremea grecilor sau asirienilor, au existat permanent grupuri de oameni amatori să preia controlul și mari mase de oameni al căror singur și primordial scop a fost acela de a-și păstra libertatea. Conflictele istorice, fără excepție, nu au fost decât expresia interesului unora de a controla și a altora de a fi lăsați să-și trăiască viața după propriile opțiuni. Singura diferența dintre istoria antică și cea modernă este că acum, mai mult ca oricând, acest joc se petrece la scară globală, însă pe același fundament. Nu degeaba drepturile omului, oricât de multe vor fi fiind ele astăzi pe tabla de materii, decurg din doar câteva drepturi fundamentale, între care cele mai importante sunt viața și libertatea. Doctrinele politice nu pot fi văzute, prin această prismă, decât ca încercări sociale, mai mult sau mai puțin reușite, de a garanta aceste aspirații umane fără de care nimic nu poate avea sens. Și aici ajungem la esența problemei, întrucât aceste drepturi sunt eminamente drepturi ale individului, iar nu ale sistemelor care încearcă să le pună în practică.

Pentru a-și asigura aceste necesități vitale,viața și libertatea,oamenii au fost nevoiți să se asocieze în funcție de opțiuni, chiar dacă opțiunea poate însemna și gruparea tribală, ca expresie primordială a nevoii de supraviețuire și de apărare eficientă. Traiul în interiorul comunităților ce împărtășesc aceleași valori este principalul garant al libertății individuale. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de individ și comunitate însă, cu atât jocul controlului începe să fie mai evident și să facă parte din realitatea socială. Pentru că natura umană include și nevoia unora de a prelua controlul asupra celorlalți. Cu cât comunitățile sunt mai mari, cu atât impresia libertății individuale este mai pregnantă, dar realitatea efectivă mai departe de scopul inițial. Agregarea relațiilor s-a produs ca urmare firească a acestor tendințe și a adus cu ea oportunități mai mari pentru unii dintre indivizi de a-și exercita controlul la o scară din ce în ce mai mare. Lucrurile au mers astfel, în sens crescător, iar începând cu Revoluția Franceză paradigma s-a mutat în sfera transnațională, globalizată, cea în care trăim și astăzi. Să nu uităm că Napoleon este cel care a inventat noțiunea de armată națională, iar rezultatul a fost în mod necesar războiul mondial numărul zero. Germenii globalizării se pierd în negura timpurilor, începând poate chiar cu merituoasa Magna Carta Libertatum. Asta pentru cei care încă mai cred despre Cruciade că erau făcute în numele apărării credinței. În numele, da, pentru, nicidecum. Căci nimic nu poate fi folosit mai ușor pentru a controla decât chiar nevoia de libertate. Încet dar sigur marile alianțe au luat locul coeziunii comunitare, în căutarea siguranței. Siguranță cui? Siguranța asigurării libertății individuale. Cu ce preț? Cu cel al acceptării „controlului” ca parte a jocului. Pe scurt, așa s-a ajuns astăzi ca globaliștii să vadă în naționalism o amenințare directă, acesta fiind pentru coordonatorii transnaționali o cochilie conținătoare a comunităților locale și indivizilor, una foarte greu de digerat. Naționalismul trebuia, pentru acest motiv, dizolvat. Dreapta și stânga politică de astăzi se confundă până la contopire atunci când vine vorba de suprimarea libertăților individuale. Asta pentru că totalitarismul comunist și-a demonstrat deja ferocitatea iar dreapta oficială de astăzi, cel puțin cea preponderentă, cea promovată agresiv de sistem, a abandonat de mult idealul „părinților fondatori”, care și-au început clădirea unei națiuni cu expresia „dreptul la căutarea fericirii”. Într-un fel, modelul constituției americane, mai aproape de John Locke decât de Rousseau, a avut marea șansă să fie schițat după ce ghilotinele lui Robespierre au semănat groaza, confundând principiul separării religiei de stat cu impunerea prin sabie a ateismului statal.

Și aici ne întoarcem la rolul idioților utili, printre care și Vadim. Motorul prin care se poate compromite cel mai ușor noțiunea de patriotism, văzută ca valoare definitorie a nației și a valorilor sale comune, este asocierea acesteia în percepția publică cu naționalismul isteric xenofob, revendicativ și justițiar. Calități la care sus numitul a fost piatră de temelie pentru istoria României de după ’89. Cacealmaua alegerilor prezidențiale din anul 2000 nu a fost decât modul în care politicienii români de extracție KGB-istă și-au însușit indicațiile lui Gorbaciov, rezumate simplu prin cuvintele „we’ll hug Europe to death”. Asta ar face din Iliescu un agent globalist? Da, dar nu văd nicio contradicție în termeni, din moment ce ieșim din paradigma est-vest și intrăm în cea a lucrurilor relevante pentru individ, nu pentru cei care vor să-l folosească pe post de soldățel social. Mi-e teamă și că alegerile din 2014 nu au fost decât o reeditare a conceptului, doar că pus în practică dintr-un al sens, oprit undeva la jumătate între grupurile de influență care au și produs cacealmaua respectivă, că „alegere” nu se poate numi. Care sunt sensurile și direcțiile, doctrinele și punerea în scenă, în contextul acestei discuții, este oricum nerelevant.

De bună seamă, linia de demarcație dintre patriotism și naționalism strident este foarte ușor de trecut. Acesta pentru că interesul național este o sintagmă mult prea ușor de utilizat și infinit mai greu de aplicat. Nu pentru că nu am intui care este acesta, ci pentru că există prea mulți mercenari ai ideilor dispuși să peroreze despre el fără a-l accepta ca principiu. Și de ce l-ar accepta dacă pentru mulți patria e acolo unde le e bine, nu acolo unde le sunt rădăcinile, pe care mulți nu le au deloc (ghinionul lor), sau dacă interesul personal legitim este confundat cu interesul personal în dauna celorlalți? Impresia democrației este mult mai ușor de creat atunci când există triburi de diverse culori care se cotonogesc savuros în mediul public, cu ceva nerv și cu mult decor scenă. Cât timp vom confunda patriotismul cu Vadim și alții ca el, nu va fi greu pentru ceilalți idioți utili, delatori, minimalizatori și rescriitori de concepte pe simbrie, să facă jocul păpușarilor din umbră (aceiași care țin ițele tuturor categoriilor).

De aceea, pentru mine, tot aceia care urlă despre națiune cu clăbuci la gură și mâna pe ciomag, ca și aceia care încearcă să dilueze patriotismul prin asociere cu această atitudine, nu sunt decât parte a aceluiași joc. Fac parte din acest grup aceia care îmi denigrează tradițiile, aceia care-mi îndeasă pe gât noțiuni care-mi sunt străine, toți cei dispuși să-și flexeze ideile în funcție de cine îi plătește, toți cei care vor să importe anapoda modele de civilizație ce implică în mod necesar nivelarea cu buldozerul (vezi caznele sterile de creare a unei „națiuni europene”, solidară până la primul val de refugiați), precum și aceia care încearcă să mă facă să-mi uit istoria, sau s-o înțeleg greșit. Pentru că eu îmi extrag aspirația spre libertate din ceea ce iubesc, nu din ceea ce urăsc. Iar acesta vine, în mod firesc, prin familie și comunitate spre națiune, abia apoi spre ceilalți oameni cu care mă asemăn și care îmi sunt în mod necesar mai aproape decât unii care mâine nu ar avea nicio problemă să-mi dea în cap pentru a-mi impune credințele lor. Față de aceștia este normal să am reticențe și vreau să-mi păstrez libertatea de a le exprima, fără a fi considerat xenofob de nu știu ce regulă impusă de sus în jos. Pentru că nu există regulă bună pe care să fii nevoit să o urmezi prin coerciție, cât timp binele și răul se învăță acasă cu mult timp înainte să știi să citești, pentru a consulta codul penal pe spețe.

Spațiul de civilizație și valori comune există doar dacă trece prin această scară graduală, de la mic la mare. Aceasta înseamnă pentru mine libertate și patriotism, așa văd eu toleranța, morala și umanismul. Iar dacă unii mă vor considera anacronic, habotnic, naționalist sau incorect politic, date fiind rescrierile de termeni la modă, nu pot să le spun decât că ei înșiși sunt acum, aici, pentru că istoria geme de imperii dispărute, dar are puține exemple de națiuni apuse. Și să le amintesc faptul că „cine dă libertatea pentru siguranță nu le merită pe niciuna”.

Articol publicat inițial pe ziare.com

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *