Sine ira et studio


quote-do-not-weep_10511-0Reactiile la mesajul unui medic exasperat de sistemul medical romanesc si de conditiile in care este silit sa traiasca (propagat recent pe retelele de socializare), citite la rand, m-au lasat cu gura cascata, efectiv! In principal pentru ca pe alocuri mi-am recunoscut propria intransigenta, proiectata grotesc peste cealalta realitate, cea a medicului.

Am stat si am cugetat si am constatat ca cel mai tare ma uimeste cate argumente avem mereu unii impotriva altora in lipsa de solutii gasite impreuna. Apoi plangem constant pe subiectul dezbinarii clasei politice cand vine vorba de interesul national. Reflexul fiecaruia este sa gaseasca un vinovat. Va fi imposibil sa-l identificam, cat timp orgoliul ne impiedica sa vedem fiecare partea lui de vina.

Va propun un exercitiu logic despre care veti observa cu usurinta ca se aplica doar sistemelor publice, cele puternic distorsionate de artificialul generat de leviatan.

Si eu cred ca cine accepta lucrul ca medic in sistemul public de sanatate isi asuma contextul ca intreg sau il refuza ca intreg, admitand ca alegerea raului (rectae acceptarea mitei) implica intotdeauna o decizie, nefiind un dat irecuzabil . Raul este mereu o alegere personala, contextul fiind umplut doar de circumstante atenuante, care nu pot tine loc de argumente invocate intr-o discutie despre moralitate. Tocmai de aceea caracterele tari, care reusesc sa nu accepte sa faca rau, in pofida unor presiuni imposibile, sunt cele care ne raman mereu in memorie. Subiectul mesajului acelui medic nu era insa justificarea mitei, ci exemplificarea cat se poate de plastica a situatiei imposibile in care te pune efortul de a sta pe calea corecta.

Asa ca revoltatii de partea asta (pacienti, ca si eu sunt unul potential) ar trebui sa puna in balanta maniei lor rezultatele celor doua cai corecte ale medicului: a nu lua mita, deci a trai la limita subzistentei, ca rasplata a eforturilor considerabile de ani de zile, sau a pleca din sistem, ceea ce foarte multi au facut.

Ma intreb impotriva cui se va indrepta revolta cetatenilor pacienti daca maine alti 50 000 de cetateni de profesie medici vor lasa balta spitalele patriei, cu tot cu bolnavii de acolo (doar pentru ca este singura alternativa onesta la disperare).

Ambele alegeri oneste sunt dezastruoase! In primul caz pentru medici, de la care nici instanta divina insasi nu poate pretinde o jertfa de o viata intreaga pe altarul grijii pentru semeni, daca au o alternativa mai buna. Caz in care dezastrul se transfera inzecit asupra pacientilor, odata cu plecarea medicilor onesti ajunsi la capatul puterilor.

Intre doua variante oneste cu rezultate sistemice dezastruoase, cat timp sistemul inca nu a colapsat, este evident ca singura varianta ramasa este si cea aplicata predominant.

Totusi, este ceva ce ma intriga in egala masura in partea cealalta, anume ca pacientul nu e capabil sa priceapa ca este parte din vina sistemica atunci cand lasa bani la medic. De ce o face? De teama, evident, teama de a nu fi tratat prost, desi stie ca ar avea dreptul (cel putin teoretic) sa fie tratat bine oricum (dupa logica stramba a sistemului public de sanatate). Dar nu risca! Exceptand cazurile de conditionare a primirii de bani, care realmente sunt foarte rare, de ce nu-si asuma pacientul calea grea, dar onesta? Raspunsul va va supara, dar asta e situatia: pentru ca n-are caracter! Sau cum spunea Al Pacino in „Parfum de femeie”: „because is damn hard”! Daca pacientul nu-si poate asuma o solutie morala atunci cand pe taler e propria viata sau viata unui apropiat (si este limpede ca lumina zilei de ce nu poate, exemplu mai usor de asimilat nu exista), in baza carei autoritati morale pretinde totusi de la medic acelasi tip de sacrificiu, doar dispersat pe o perioada mult mai lunga de timp?

Daca majoritatea pacientilor ar fi ales calea grea, dar onesta, sistemul public de sanatate ar fi fost curatat deja de medicii care cer mita si de cei care nu pot accepta mita, sau intre timp, prin absurd, societatea ar fi gasit cheia pentru o salarizare corecta.

Aplicand rationamentul la sistemul de invatamant, de exemplu, moartea intelectului unei natii e infinit mai greu de perceput pe termen scurt (sau cel putin nu la fel de spectaculoasa ca moartea biologica). Cu totii suntem de acord ca sistemul de invatamant este in declin. Cati sunt cei care isi permit luxul constient de a-si scoate copilul din carusel, cu riscul ca acesta sa fie pur si simplu exclus din sistem mai tarziu?

Pe tema votului, cati dintre beneficiarii directi ai ajutoarelor sociale voteaza invers decat le dicteaza logica interesului personal? Cati dintre bugetari ar vota un politician care anunta in campanie ca va injumatati numarul de locuri de munca la stat? De ce vine apoi ca o supriza faptul ca statul asistential nu este viabil, cat timp este o evidenta statistica faptul ca deciziile bazate pe caracter sunt mai greu de luat decat cele bazate pe pragmatism?

E usor de observat ca, in exercitiul convietuirii sociale, ne conditionam reciproc, uneori pana la punctul extrem in care absurditatea rezultatului sileste logica sa ne autoexcluda din cauze.

Poate n-ar fi rau ca, din cand in cand, sa fim onesti si sa ne intrebam cine acuza pe cine de lipsa de onestitate. Poate ca pe firul logic vom intrezari adevarata cauza a problemelor noastre, daca nu ne vom opri la banalul „de vina e clasa politica”. In fapt, cel mai sigur ar fi sa nu incercam sa identificam vinovatii ci solutiile.

Articol publicat inițial pe ziare.com

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *