România și opțiunea conservatoare


Sfanta-Sofia

Detaliu – Sfânta Sofia

O parte importantă a unei doctrine politice, pe lângă aspectele economice, sociale și de guvernare, include atitudinea față de religie. Că modernismul acesta turbat lucrează cu sau împotriva acestui aspect, că dumneavoastră înșivă considerați că avem sau nu nevoie de credință, sau vedeți un conflict între cunoașterea intuitivă și cea rațională, nu are relevanță în viața cetății decât pentru ceea va urma. Pentru trecut, în cele din urmă, spațiul lărgit a ceea ce numim civilizație iudeo-creștină, fermentul și liantul realității pe care o trăim azi, a fost modelat și guvernat oricum de credințele sau necredințele pe care le-am avut, din zorii timpurilor și până aci, unde suntem acum.

Că în fapt un procent covârșitor dintre conflictele pe care credem că le avem unii cu alții, ca oameni, nații, rase sau credințe sunt, la o privire mai atentă, conflicte iscusit alimentate de niște minți plasate, aleator sau nu, în vârful unor piramide decizionale și care prin regula jocului urmăresc niște scopuri precise, poți constata cu ușurință dacă privești lumea ca pe un loc unde existăm laolaltă, cu aceleași aspirații umane primordiale, dar din nefericire niciodată cu aceleași mijloace de a le face realitate.

Revenind la noi și la opțiunile noastre ca popor de acum înainte, acestea nu pot decurge firesc decât din ceea ce am trăit și din ceea ce ne-a modelat până acum. Transfuzii de caracter, morală și esență umană nu se pot face și de regulă astfel de experimente se termină mai rău decât au început. Oriunde apar inevitabilii „deștepți”, care nu numai că știu cum se face, dar trebuie musai să devină regulă pentru toată lumea respectiva lor abordare, istoria ne mai trage câte o palmă și ne pune să ne adunăm morții de prin tranșee.

Cu un ochi pe trecut și unul pe viitorul de peste ceva timp, nu cel de mâine, vorbind de noi, de poporul acesta, avem evident mai multe opțiuni doctrinare din incinta democrației (cel mai bun sistem dintre toate sistemele proaste cunoscute/inventate până acum).

Nu-i niciun secret că, așa cum văd eu lumea acum, opțiunea optimă ar putea fi intersecția dintre conservatorism și libertarianism moderat, implicând un stat minimal și un accent mare pe inițiativa și auto-guvernarea comunităților locale. Un stat degrevat de puhoiul de sarcini inutile cu care s-a auto-îndrituit, ele însele sursă a corupției și intruziunilor de tot felul în viața privată, deci un stat minimal, dublat de un individ responsabil de propria viață și solidar prin forța moralei și a conștiinței propriului rol în Agora, pot împreună rezolva un puhoi de probleme aparent inextricabile. În definitiv modelul economic al Școlii Austriece nu a fost niciodată cu adevărat aplicat în practică, iar modelul de tip eclesiastic de alegere și reprezentare ar putea fi, conceptual vorbind, o variantă democratică de implicare reală (cu puțină atenție vom observa că a funcționat inclusiv la nașterea unor mari națiuni). Eficiența statului bazat pe democrație liberală arată o scădere dramatică a eficienței rezolvării problemelor reale ale cetățenilor, în paralel cu creșterea exorbitantă a cheltuielilor de întreținere. Că socialismul nu funcționează, fiind contrar logicii celei mai simple, legate de motivațiile sociale ale procesului de creare a bunăstării, o arată un șir nesfârșit de exemple. Ce e al lor e pus deoparte, socialiști stau însă excelent la capitolul manipulare și întoarcere pe dos a noțiunilor și percepțiilor. De aceea poate fi uneori dificil să verifici încadrarea pe care politicienii și-o asumă, pentru că numele partidului nu face doi bani dacă ideile sale sunt din altă sferă, ori consecvența aplicării lor pendulează precum o giruetă.

Problema este că și modelul supranumit de dreapta a fost, la rândul său, în ultimii cincizeci de ani, deturnat spre un etatism de tip monopolist și spre un mediu economic favorabil mereu corporațiilor, în dauna micului întreprinzător. În fond, n-a fost decât o transformare la față a socialismului într-un etatism monopolist, perfect ilustrat de democrațiile liberale cu puternice tente colectiviste sau de statele puternice, autoritare, care ajung în cele din urmă să își protejeze cetățenii de ei înșiși, uzând propaganda diverselor amenințări reale sau inventate pentru a-și gonfla aparatele de forță. Nimic din ceea ce se depărtează prea mult de individ și de libertățile sale fundamentale (nu de gogorițe înșirate pe post de drepturi), nu poate fi însă o cale care să respecte cu adevărat demnitatea umană. Cu cât ne avântăm mai tare spre modele încă neverificate, cu atât vom constata, unii cu amărăciune, că totul pe lumea asta are un preț. Și că firea lucrurilor ne arată că bunăstarea (confortul lumii moderniste), va deveni un instrument de auto-mutilare dacă nu ne vom putea păstra vii spiritualitatea și caracterul.

Conservatorismul autentic este singura școală de gândire politică ce nu se încorsetează cu nevoia ca propriile adevăruri să fie adevărurile universale. Este la bază un model de bun simț care respectă valorile celorlalți fără să trebuiască să renunțe la cele proprii. Un model incompatibil cu scopurile declarate ale civilizării globale prin export de democrație. Oricât de nobilă ar părea la prima vedere, propunerea în sine denotă o doză nepermis de mare de aroganță pentru a mai fi loc și de firesc în acest demers. Cum dragoste cu forța nu se poate, nici civilizație cu forța nu se poate. Explicația este intuitivă, nu merge pentru că transplantul de modele sociale vine la pachet cu un fenomen absolut natural de rejecție a grefei. Civilizațiile nu sunt corpuri de operat ci sisteme valorice de armonizat. Iar asta se face cu iscusință, cu empatie și mai ales cu răbdare. Graba pe acest tărâm, precum și țintele cantitative, desprinse din contextul conceptual, nu pot crea decât mutanți.

Pe de altă parte, libertarianismul este un mod relativ simplu pentru ca frâiele guvernării să nu fie lăsate complet la îndemâna unei himere numită stat (în fapt un corp bine definit de persoane în carne și oase, numite politicieni, împreună cu influențele lor mai mult sau mai puțin subterane), până la punctul în care individul devine un simplu pion în jocul social (cu tot cu impresia libertății intactă). Obsesia etatistă, devenită atât de la modă acum încât a devenit un imperativ globalist uneori ultimativ, o opțiune din ce în ce mai ineficientă, este din ce în ce mai afectată de mania controlului libertăților personale în numele acelui frumos denumit „bine comun”, motivația permanentă a oricărei revoluții, de altfel.

România de acum nu are definită formal o doctrină conservatoare adecvată timpurilor pe care le trăim. Iar dacă o are, rămâne la nivel de declarație de intenție. Ea există însă acolo, a fost purtată prin veacuri în oameni și în valorile comune împărtășite și sălășluiește, ca text, de asemenea, în mii de penițe. Scurt-circuitul celor 45 de ani de comunism ne-a lăsat descoperiți la capitolul maturării unui curent închegat în această direcție, deși România are atât de mulți oameni ce știu și ar putea să agrege o astfel de direcție reprezentată politic. De ce? Pentru că pur și simplu istoria noastră modernă nu ne-a lăsat prea multe modele pe acest subiect, iar ce ne-a lăsat trebuie de multe ori filtrat de direcțiile sale, uneori greșite, care s-au sfârșit urât. Iar regula de aur a conservatorismului, oricât ar perora unii despre contrariu, este că nu are axiome economico-sociale și politice, ci are stiluri de abordare similare, care în mod obligatoriu se cumpănesc după regulile spațiului particular în care sunt aplicate.

Conservatorismul nu se importă. Se poate inspira din experiențele altor reguli locale, dar nu poate fi copiat, nu poate fi mutat de ici-colo cu vaporul și descărcat cu macaraua. E ușor altfel să ajungi la struțo-cămile, unde mai pui că această doctrină a firescului, a tradiției, a moralei și a pașilor mici și precauți suferă deja și prin alte locuri de drogul globalismului, predicat de cei ce nu pot să înțeleagă că oamenii au un drept fundamental la liberul arbitru, nu unul inventat de constituțiile noastre scrise, ci unul cu care ne-a înzestrat însăși Divinitatea. E cel mai prețios dintre darurile primite, pe lângă cel al unei minți capabile să raționeze despre noțiuni abstracte.

Din multele de spus, aș mai zice că, dacă vreun nefericit își închipuie că poate construi un curent doctrinar conservator român ignorând două mii de ani de civilizație ortodoxă (nu am spus creștină, am spus ortodoxă), se înșeală amarnic.

Spațiul acela încă foarte rarefiat al conservatorismului românesc, (ușor de ocupat de oricine se grăbește să își pună țidulă cu ștampilă pe fruntea prea încrețită de cele câteva lecturi monocolore și de cele câteva frici standard), trebuie să se ferească de ocupanții grăbiți, de auto-intitulații civilizatori, de cavalerii pe cai albi, salvatori ai noștri de noi înșine, dar mai ales de cei a căror înțelegere se sfârșește trist și abrupt acolo unde nu mai există liste de completat, rețete de copiat, conflicte artificiale de întreținut și istorii de rescris.

În definitiv, România nu a avut niciodată suficient răgaz să-și atingă adevăratul potențial creator în plan politic. O vom face, dacă nu ne vom arăta prea grăbiți să trecem de la modernism la post-modernism printr-o repriză destructurantă, scrâșnită ca o lamă de buldozer pe ce a mai rămas intact din spiritul nostru.

Mai avem mult de muncit până să ne regăsim în spațiul public așa cum suntem în intimitatea noastră, ca oameni. Iar când vacarmul magazionerilor adevărului vi se pare prea mare, amintiți-vă că nimeni nu vă poate convinge cu adevărat decât de ceva ce știați deja!

Articol publicat inițial pe ziare.com

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *