România, o nație de traficanți de carne vie?


Foto: borderlessnewsandviews.com

Foto: borderlessnewsandviews.com

Dacă aș fi citit titlul acesta pe un blog obscur numit senationescu.org, ar fi trecut cu siguranță neobservat. Nu mică mi-a fost mirarea să-l aflu pe pagina prestigiosului Institut Acton, așa că am decis să folosesc ocazia pentru a exemplifica unde poate duce excesul de oratorie atunci când vorbitorul eșuează să utilizeze drămuirea corectă a realității, uzând statistici citite pe diagonală și aplicând principiul generalizărilor facile, o adevărată boală contagioasă a presei de azi.

În textul articolului se vorbește despre o problemă sensibilă, gravă, a cărei importanță nimeni întreg la minte nu o poate nega, nici trece sub tăcere și nici măcar nu o poate minimiza. Pentru că pur și simplu este genul de subiect care are fir roșu cu un întreg sistem valoric ce definește esența profundă a unei societăți. Estul Europei, nu mai este un secret pentru nimeni, reprezintă o sursă importantă de trafic de persoane. Sunt de notorietate subiectele adopției ilegale, prostituției (inclusiv cea infantilă), pornografiei, pedofiliei, atitudinea față de abuzul îndreptat împotriva femeilor, inclusiv în mediul familial, adevărate stigmate care lovesc în însăși esența identității unei nații. Problema vine atunci când, din motive obscure, sau poate din pur teribilism jurnalistic, ajungi să citești despre România că ar avea o cultură în care ” femeile și fetele nu au, practic, drepturi”, sau că „o treime dintre românce sunt traficate”. Degeaba remarcă un cititor că formularea din raportul departamentului de Stat era „30 % din femeile traficate sunt minore”, justițiarismul autoarei este pe cât de inflexibil, pe atât de hotărât în a asimila proxenetismul ca valoare definitorie a unei nații în cele din urmă predominant ordoxe, atât la propriu cât și la figurat.

Mai pe scurt, cineva care, să zicem, a lipsit la orele de geografie din școală, e pus în situația șocantă să afle despre existența undeva, pe lângă Marea Neagră, a unei țări unde „cultura” locală permite bărbaților să își folosească femeile pe post de jucării sexuale sau obiecte generatoare de profit. Întâmplător sau nu, citind așa ceva, oarecine care nu are nici timp, nici chef, să se documenteze care-i realitatea, va trăi probabil cu impresia existenței pe aceste plaiuri a unei copii ortodoxe a islamului radical. Mai departe pe firul ideii, mă pot întreba cât de mult corespunde realității percepția noastră, a europenilor, de exemplu, despre Iran, să spunem. Oare suntem parte a acelorași rădăcini „culturale”, cel puțin în acest aspect, sau trebuie să reevaluăm cu atenție valoarea de veridicitate extrasă din presa globală despre multe realități ale lumii în care trăim? Există cumva o morișcă a presei internaționale, una a marotelor folosite drept cal de bătaie, pentru a induce senzații și percepții greșite? Și dacă da, qui prodest?

Pentru cei care se vor simți îndreptățiți să-și lase vena naționalistă să se umfle, la citirea acestor rânduri, am un singur comentariu: acest articol nu este despre demnitatea națională, care poate fi, pe bună dreptate, lezată de astfel de afirmații, cum s-a mai întâmplat. Propun ca în loc să ne indignăm rromânește să discutăm despre implicații mai profunde, cum ar fi aceea a modului cum se induc și se gonflează în spațiul public abordări pompieristice despre subiecte legitime. Iar aici, dragă cititorule, ajungem la subiectul care mă frământă. Cât de departe este percepția de realitate, atunci când cei mai mulți dintre consumatorii de presă se așteaptă să găsească în paginile unei publicații soluții prefabricate și răspunsuri iar nu teme de meditație ori puncte de inițiere ale propriului efort de a vedea care este realitatea.

Din păcate, de boala senzaționalului nu scapă, se vede, nici măcar segmentul de presă identificat drept „presă de calitate”, nici măcar presa de nișă care abordează de obicei subiecte de interes dintr-o perspectivă mult mai elaborată și mai aplecată spre analiză, spre dialectică, spre găsirea de perspective care să nu sufere de miopia patimii și de hipermetropia etichetelor. Pe bună dreptate presa este a patra putere în orice societate care are vreo ambiție de corectitudine (și nu vorbesc aici de corectitudinea politică, cea care, din punctul meu de vedere, este exact opusul intereselor legitime ale individului). Ce ne facem atunci când, în goana lumii moderne, în fălcile malaxorului intră la grămadă, spre perfectă omogenizare, toate cele posibile și imposibile, pentru ca rezultatul să fie un soi de afiș electoral disproporționat? Cred că, pe subiectul articolului cu pricina sunt de oferit niște explicații. Pentru că articolul de față nu este un rechizitoriu, ci o sinceră uimire. Iar dacă aceasta este poziția oficială a redacției respective, îmi permit să spun că registrul de interpretare al afirmației cum că România ar fi „o nație de traficanți de carne vie”, pleacă de la simpla și sfântă ignoranță generalizatoare, dar netămăduitoare și poate merge până la ticăloșie asumată.

Articol publicat inițial pe ziare.com

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *