Plagiatul lui Ponta: decizia ICCJ poate schimba soarta României.


Pot vedea deja reacțiile celor care citesc acest titlu.

20140314162924repere licheleMulți vor fi cei care vor pufni în râs, catalogând autorul la cei „duși cu pluta”, identificând afirmația cu o declarație sforăitoare de tip politician. Aceștia sunt neîncrezătorii, cei care nu cred în veridicitatea intenției din spatele afirmației. Au dreptate din punctul de referință unde se află, întrucât regula de aur în spațiul public românesc este de ceva vreme să rostești cât mai multe cuvinte mari fără acoperire. Această categorie de reacție ar fi a celor care nu mai au încredere în declarații și bine fac! Au înțeles că de fapt realitatea media este doar un pixel din mulții prezenți pe ecran, o frântură de realitate, de cele mai multe ori deformată și aceasta. Ce pierd din vedere este faptul că uneori, “once upon a time”, cum zice filmul, există voci care spun exact ce gândesc, iar ce gândesc corespunde exact cu ceea ce vor, fără agende ascunse. Iar ceea ce vor este la fel de bun și pentru ceilalți din jurul lor, inclusive cei care nu cred.

Alții vor spune că indiferent de ce se va decide pe 17 Martie la ICCJ, nimic nu se va schimba în țara asta, întrucât toți cei ajunși în funcții cheie sunt întrucâtva mână în mână și că în cele din urmă doar o infimă parte dintre hoți a plătit pentru nelegiuirea de 24 de ani încoace. Și ei au dreptate, dar tot parțial. Aceștia sunt resemnații, cei care știu și cred ce se afirmă în propoziție, dar au ajuns în punctul în care nu mai cred în povești cu zâne. Ca urmare, toate poveștile despre trecut conțin strigoi iar cele despre viitor fantome și zombi.  Ce uită este că de cele mai multe ori poveștile sunt doar plăsmuiri despre trecut și viitor. Poveștile despre prezent se numesc manipulări, dar asta e o categorie aparte de ficțiune.

Există și cei care la citirea titlului vor avea în mod spontan o reacție instinctivă de optimism. Aceștia sunt idealiștii. Ei nu au dreptate ori ba, fiindcă atunci când crezi, crezi indiferent dacă va fi sau nu va fi, dacă există sau nu există (șanse). Ei sunt catalogați de semenii lor fie naivi, fie neinformați. Nu știu care este realitatea perceptuală despre acești optimiști cronici, dar știu sigur care este rolul lor în istorie. Idealiștii (informați sau nu) au fost totdeauna locomotivele istoriei, fie că s-au numit de-a lungul timpului creștini, filozofi, oameni de știință sau simpli neadecvați timpului lor. Riscul lor major este acela de a crede în cai verzi pe pereți, creând o realitate virtuală care n-are ancoră în realitate, nici în tradiție, devenind în cele din urmă fanatici, gen deviantul Torquemada,  paranoicul Robespierre, demolatorul metodic Lenin, precum și o altă listă de câteva milioane. Probabil că cel mai pedepsit păcat în istorie a fost cel  definit ca „delict de opinie”. Ideile imuabile și corespondența lor faptică sunt ireconciliabile. Limita dintre bine și rău este invalidată de granița dintre sfera ideilor și transpunerea lor  în practică. Un exemplu vechi este cucuta din pocalul lui Socrate, cel mai recent exemplu este curentul post-ideologic și reformismul (văzut ca “evoluție” de amorul artei, ceea ce și este din punctul meu de vedere). Nu căutați similarități între exemple, le vor căuta alții peste 500 de ani!

Mai există un tip de reacție,  al celor care simt că primul comentariu relevant pe subiect ar fi o înjurătură neaoșă, o etichetă lipită pe frunte (eventual cu scuipat) ori o generalizare deosebit de pertinentă. Aceștia sunt ignoranții, uneori definiți canalii (cei interesați), alteori definiți săraci cu duhul. Nu le dedic nici un fel de reacție, deși sunt, din nefericire pentru ei, o categorie consistentă.  Vreau doar să observ, generic, faptul că bășcălia nu e umor,  iar argumentele sunt de regulă bazate pe logică. Cel mai recent exemplu de bășcălioși ilogici  poate demonstra inclusiv faptul că singurul dezastru absolut pentru umanitate este dispariția propriilor inepții, caz în care, prin reducere la absurd, lumea e cea creată într-un vid cât cutia craniană a lui Gâdea. Au scuza unui viciu de procedură genetic, ori un calcul divin pe care nu-l putem cuprinde, oricum.

Am spus că decizia în cazul plagiatului poate schimba soarta țării, intenționat și prin contrast cu “fața” acesteia. Fața României în lume putea fi schimbată prin demisia benevolă a lui Ponta, pe modelul recunoscut de lumea civilizată. Nu a fost să fie. Am picat în nevoia schimbării direcției, pentru că este evident cum actualul model impune o serie de “valori” precum  hoția, minciuna, tupeul și dreptul forței, după modelul „Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”. Decimarea elitelor intelectualității românești de către comuniști are relevanță în context. Există o linie roșie între Gulag și plagiatul lui Ponta. Asta pentru că, din gură în gură, modelul a fost transmis după 1989 cumva la Ilici, apoi la Năstase, apoi la Ponta.  Este modelul gregarității nulităților, este povestea prin care cu cât ești mai jos cognitiv ori moral trebuie să fii mai sus pe scara deciziei. Este singurul mod în care o nulitate poate ajunge relevant în treburile cetății, întrucât bunul simț al omului de rând va prevala totdeauna dacă nu este mânjit cu ambiția parvenirii.

Pe termen scurt, începerea urmăririi penale pentru Ponta, în cazul unui absolut elementar de constatat plagiat, dar întărit de cel puțin trei autorități în domeniu ce nu pot fi contestate, va duce la necesitatea demiterii Premierului de către Președinte (constituțional). Va fi un cutremur teribil pentru clica de mafioți care pozează acum în cuplu divorțat. Partajul între PSD și PNL nu s-a produs, iar cine crede că Antonescu ori orice alt “dilematic” care a tăcut la toate atacurile împotriva statului de drept de doi ani încoace, poate fi brusc albit, nu face decât să ducă din gură în gură moștenirea de care ziceam, a lui Stalin pentru Iliescu.

 Dar ce este cu adevărat relevant este efectul asupra comunității academice, a vectorilor de opinie și societății civile, care, prin mecanisme pe care nu le descriem acum, repezintă acea parte a societății care poate influența deciziv deciziile nației, prin toate mecanismele cunoscute acum ca democrație.

România s-a complăcut 24 de ani într-un climat “căldicel”,  în care limita dintre  bine și rău (atât cât îl putem vedea noi, cei treji), dintre doctrină și reformism anarhic, vină și inocență, iertare și ignoranță, incompetență și virtute, s-au confundat atât de tare încât singurele categorii relevante pentru decizia asupra viitorului au rămas neîncrezătorii, resemnații, idealiștii și ignoranții, cu toate sub-categoriile lor. Pentru toți cei în cauză un astfel de caz poate fi, după caz, o revelație sau o confirmare, o negare sau un refuz. Pentru mediul academic poate fi un semnal ferm al nevoiii de reformare. Dacă ne uităm cum bunăstarea este cantonată doar în sfera popoarelor care s-au îngrijit să aibă un mediu inovativ original, putem înțelege de ce avem nevoie de onestitate în universitățile românești. Dacă ne uităm doar la aspectul etic, furtul este furt indifferent de obiectul acestuia.

Nimic nu se va schimba pe loc, toți vor merge pe drumul lor aparent la fel. Doar că undeva, cândva, mai devreme sau mai târziu, în felul lor de a fi, se va fi întâmplat deja o schimbare de percepție. Pentru că, în definitiv, realitatea nu este nimic altceva decât felul cum vedem lumea, indiferent că greșim sau nu. Nimic din ce facem nu atinge în vreun fel binele sau răul, cele ferecate în cuferele cunoașterii universale, accesibile doar ei însăși. Doar că să fii mai aproape de bine nu e niciodată un joc al hazardului ci o decizie voluntară, atât de voluntară cât poate fi înțelegerea.

“Am uitat să vă spun, eu fac parte din categoria cea mai ingrată dintre toate, cea a idealiștilor, cei ce au tras lumea înainte, cu bune și rele.”

Parcă văd și un alt fel de răspuns: “aha, deci, ești în aceeași categorie cu Lenin!” Nu, prieteni, citiți cu atenție, eu nu sunt un fanatic… sunt doar un visător.

 Preluare din adevarul.ro

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *