Hidra a pierdut un păduche


hidraVișinescu, 20 de ani de închisoare. Corul bocitoarelor, unele cu pretenții, acuză hăituirea unui bătrân de 90 de ani, care-și va sfârși existența după gratii. Ei bine, Vișinescu nu e Vișinescu, acest caz este despre o idee, una pe care am ratat-o în momentul de grație al anilor 90, anume ruperea totală de trecutul cleios al epocii comuniste, al cărui amalgam de mizerie morală, lașitate și cruzime laolaltă, perversiune conceptuală și răsturnare a valorilor fundamentale, a creionat degringolada etică la care asistăm azi. Vișinescu nu este un bătrân care acum 50 de ani a torturat cu plăcere sute de oameni într-un lagăr (de exterminare) bolșevic, ascunzându-se în spatele autorității sistemului, care i-a servit, chipurile, de acoperire „etică”. Vișinescu este unul din miile de capete ale hidrei, expresia sistemului care se agață cu îndârjire de „meandrele concretului”, reinventându-se, devenind o masă de pensionari cumsecade, de oameni de afaceri onești (dar adânc imersați în resorturile vechilor găști și rețele de influență), de politicieni tineri, dar împinși la butoane prin eforturile conjugate ale generalilor și coloneilor de la Secu și așa mai departe.
Românul, iertător din fire, zice-se, nu a văzut utilitatea unei legi a lustrației, ca reparație morală, dar și ca pragmatică protecție a societății împotriva delatorilor, torționarilor și a tuturor acelora care au participat la abominabilul experiment numit comunism în România. E de înțeles că nu-nțeleg, vina acestor oameni e deja difuză, regulile s-au schimbat (oare?), canaliile s-au reinventat, sforarii mari s-au ascuns mai bine, și-au procopsit progeniturile, au uns rotițele compromisului nou, au valorizat canalia comunistă, metamorfozând-o în canalia capitalismului de cumetrie (un alt soi de socialism, pitit sub umbrela democrației deșănțate, originale, cea izvorâtă din vintrele unui cetățean amorf și plin de importanța votului său, dar care nu realizează însă că manipularea pe care o înghite hulpav l-a adus în pielea goală în fața unui stat care poate oricând și oricum să reinventeze lagărele comuniste în orice formă dorește, cu sau fără garduri cu sârmă ghimpată, lacăte și vișinești).
Într-o oarecare măsură condamnarea lui Vișinescu vine simbolic prea târziu, ca un semn al căpușelor adânc imersate în regulile compromisului, că misiunea lor s-a încheiat și că de-acum nimeni nu le mai poate face nimic autorilor morali, cei mari, ai terorii comuniste, cei care au pactizat benevol cu „lumina” adusă pe șenile de tancuri rusești și pe vârfurile de bocanci nămoloși ai mujicilor treziți la viață de Lenin (cu bani din vestul capitalist, cum altfel).
Vișinescu își va sfârși mizerabila existență la o pușcărie, fără înfometare și bătăi sistematice, precum victimele sale. Se va stinge în câțiva ani cu simțul datoriei împlinite, iar zecile de mii de vișinești din politică, presă, justiție, afaceri sau societatea civilă, ei și copii lor crescuți în spiritul molatec al sincopelor etice, vor lăcrima pentru un tovarăș care le va transmite cu chip mortuar: „“Nu mi-e frică, n-am de ce. Nu regret nimic”.  Iar ei vor aproba tăcut, zâmbind cu ecou: „nu ne e frică, nu regretăm nimic, de-acum am izbândit, din nou!

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *