Fața nevăzută a tovarășului Iliescu


Iliescu-Gorbaciov-KGB-471x300Faptul că Iliescu a fost unul dintre cei care au pus umărul la construirea regimului totalitar comunist din România, cel adus pe tancuri sovietice și propășit sub răgetele mâniei de clasă ale unor Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Andrei Vișinski, Mihail Roller, Leonte Răutu, Silviu Brucan, Walter Roman și a câtor alții ca ei, nu încape nicio îndoială. Că a fost unul dintre potentații sistemului comunist, cu putere de decizie în Comitetul Central, pe vremea când martirii anticomuniști mureau prin lagărele de la Aiud, Sighet, Pitești și peste tot în România „eliberată”, este de asemenea dincolo de orice dubiu. Că a rămas până în zilele noastre un socialist convins și ca fost vârful de lance a ceea ce numim astăzi, îndeobște, neocomunism, doar protejații și urmașii săi doctrinari de genul Năstase și Ponta se mai pot îndoi.

Există însă un aspect al personalității domnului Iliescu, ușor de identificat în special după 1989, care poate este mai puțin evident. Acest aspect este în măsură să explice până la un punct faptul că acesta a rămas la vârful deciziei politice timp de 15 ani, dacă nu cumva 25. Această latură mai puțin vizibilă a rolului politic al lui Ion Iliescu este aceea că a fost în egală măsură, pe lângă un socialist dedicat, un exponent la fel de zelos al intereselor globalismului, în mod similar cu rolul jucat de Gorbaciov pentru Uniunea Sovietică. România nu a făcut în ’89 decât să înlocuiască un Brejnev cu un Gorbaciov. Prăbușirea Imperiului Răului , cum obișnuia să numească Reagan Uniunea Sovietică , nu a însemnat nici pe departe dizolvarea noțiunii sferelor de influență , așa cum nu a însemnat nici sfârșitul războiului rece. Există acolo, în politica mare la scară globală, o fiară a cărei hrană (și profit) o reprezintă conflictul și a cărei foame (și insațietate) se numește nevoia de control. Ofensiva neo-conservatorismului american de după încheierea oficială a războiului rece a păstrat linia intervenționismului militar pe linia fixațiilor anterioare de politică externă, de căutare a hegemoniei geo-politice și economice, iar pentru binele comun al demersului colectiv și-a găsit în est un nou oponent pe măsură, imperialismul rusesc de sorginte FSB, renăscut ca reacție firească la afinitățile globaliste ale școlii KGB, din ale cărei învățăminte s-a înfruptat și Iliescu, un „dizident” în ochii comunistului suveranist pe nume Ceaușescu.

Cum să mai fie o mirare apariția „salutară” la TVR a tovarășului Iliescu, când vezi pe filmare porumbelul scăpat din gura generalului Militaru, agent KGB izolat pe vremea vechiului regim, după ce a fost demascat de Troșca, cel măcelărit la Revoluție în fața MApN din ordinul aceluiași general: „Frontul Salvarii Nationale există de șase luni.” La asemenea revelații despre spontaneitatea revoluțiilor simultane din Estul Europei și cu astfel de polițe plătite la vedere, la anvergura dramatică a intereselor trans-naționale, contopirea gingașă de idei dintre Iliescu, Brucan, Soros și ceilalți din GDS, la înființarea sa, poate trece ca un gingaș exercițiu de stilistică. Unul care ne mai livrează și azi ponderile în gramatica „formatorilor de opinie”, nu-i așa?

În partea aceasta de lume, cea țărilor din fostul bloc comunist , clicile neocomuniste deghizate în democrații populiste au fost agentul ideal al perpetuării unei forme de război rece destinată jocurilor de culise cu un singur scop: nivelarea sistemelor politico-economice, în pregătirea terenului pentru noile imperii ce vor veni. Aparenta răceală cu care Iliescu vorbea despre vestul corupt și despre idealurile socialismului, în anii 90, cu aceeași nonșalanță cu care o făcea și în anii 60 , nu a reprezentat decât o continuare firească a acestei nevoi de conflict tribal, mediul perfect care sa ascundă o realitate mai profundă, aceea a regândirii sferelor de influență între Est și Vest, la umbra conflictului real, dar de mai mică relevanță, cel dintre capitalism și comunism.

Ori pentru un astfel de scop, Iliescu a fost la fel de important în România, pentru continuarea ideilor falimentare ale socialismului, cât a fost și pentru propagarea ideilor globaliste. Pentru că globalizarea, în momentul de față, nu reprezintă decât deghizarea de sorginte socialistă a îmbinării malefice dintre oligarhie și etatism. O combinație cu nimic diferită de definiția clasică a totalitarismului. Cu puțin fard democratic, ceva praf de pluripartitism și alegeri „libere” (dacă ai de unde alege, bine, dacă nu, ghinion!), oamenii vor putea fi la fel de ușor controlați, precum s-a întâmplat și în imperiului răului al lui Stalin și de regulă se repetă în orice imperiu care începe să devină amorezat de propria imagine de cavaler pe cal alb al cauzei umanismului, unde de regulă individul este ultimul care contează în fapt.

În această citire , recenta inculpare a lui Ion Iliescu pentru rolul mizerabil jucat în decursul mineriadelor , rol dincolo de orice tăgadă, dacă stăm să revedem discursul său în fața minerilor , vine suficient de târziu pentru a nu mai crea efecte semnificative     asupra comunității de interese create sub pulpana protectoare a șefului fesenist. Pe tărâmul simbolisticii însă, o eventuală condamnare a părintelui spiritual al politichiei românești de azi, păstrează încă valențe adânci. Unele care probabil nu vor produce niciun fel de urmări palpabile în anii imediat următori, dar care calculate la scara istoriei vor spăla puțin din rușinea națională pe care au reprezentat-o mineriadele. Și mai mult, mai semnificativ, inculparea lui Iliescu deschide o supapă aflată sub supra-presiune, încearcând, măcar de ochii lumii, să recupereze puțin din esența a ceea ce ar fi trebuit să reprezinte revoluția din 1989: o revoltă împotriva totalitarismului, cu orice fel de piele de lup sub care ni s-ar putea înfățișa azi ori în viitor.

Poate va veni vreodată și momentul în care România va avea un proces real al Comunismului, unul care să includă evenimentele istorice fără decupaje iscusite de timp și implicații, mai axat pe calitativ decât pe cantitativ. Până una-alta, este aproape ridicol ca această debarcare de pe caii mari ai statutului politic a să vină chipurile prin gura unuia ca Dragnea, un alt inculpat și el, ales în competiție cu el însuși la un congres fantomă al moștenitorului cel mai cărnos al FSN-ului. O dată în plus, senzația că prim planul politicii e populat doar de marionete ghidate de păpușari din umbră, care decid cine și când merită o gură de aer, o funcție, o debarcare sau o promovare, capătă consistență și întărește argumentele celor care văd în politica vizibilă doar o scenă ce dă reprezentații ieftine pentru deliciul unui public uneori neavizat.

Oricât se vor bucura unii sau se vor întrista alții, inculparea globalistului socialist Iliescu vine ca o mutare firească în funcționarea rotițelor sistemului. Răul făcut României de maurul ce trebuie să moară acum este deja ireparabil, deși simbolistica momentului este mai mult decât necesară principial. Mineriadele au coincis într-un fel, ca reprezentare, cu reducerea la tăcere pentru ani de zile a spiritului cetății, echivalent epurărilor staliniste, liniștea asurzitoare ce a urmat fiind folosită pentru a pune în loc o falsă societate civilă și pentru construirea unui nou imperiu al răului, mimetic primului, doar mascat în moduri diferite – hâtri cum suntem îi spunem capitalism de cumetrie. În fapt este un sistem oligarhic etatist de cea mai pură extracție socialistă, care nu are nimic în comun cu ideea de libertate, pe care unii îl mai numesc (cu emfază) și democrație liberală. Poate azi e momentul când această construcție perimată simte nevoia de a se reinventa și pe malul Dâmbiviței, pentru un plus de credibilitate. În rest, nimic nou sub soare…

Nu ne rămâne decât să ținem ochii deschiși la jocul cel mare și la viitorul României în afluxul tot mai agresiv de interese ale „jucătorilor” planetari. Într-o Europă care tremură din toate încheieturile la gândul nevoii de a alege între două școli de globalizare, cel mai probabil urmând să o aleagă pe a treia (jocul la ambele capete), ar trebui poate să ne punem mai des întrebări legate de cauzele profunde ale evenimentelor publice.

Publicat inițial pe ziare.com

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *