Comunități de gumilastic


Anul trecut, în preajma Crăciunului, l-am cunoscut întâmplător pe Aramis. Nu, nu muschetarul lui Dumas. Cu acela am făcut cunoștință pe când aveam nouă ani, în împrejurări hazlii, cam tot prin decembrie. Vânasem la întâmplare o carte din biblioteca alor mei. Pe copertă avea multe tunuri, un oraș în flăcări  (Constantinopol, cică) și oameni care se luptau cu spadele. N-am înțeles ce nu era în regulă cu acea carte, cert e că maică-mea mi-a confiscat-o “până mă fac mai mare” și mi-a vârât sub nas alți oameni cu alte spade.

booksLa început nu mi-a plăcut poza, fiindcă nu era și cu tunuri. Pe urmă am intrat în altă belea. Ca să pot citi și când venea noaptea, a trebuit să născocesc o soluție de făcut lumină în întunericul rece al blocurilor comuniste, fiindcă nu știu cum se făcea, dar cum uneltea Richelieu o perfidă răzbunare, cum se stingea becul și rămâneam îngrozit sub plapumă, așteptând zorii să văd cum au scăpat eroii mei. Am reușit cu un disc metalic perforat, tehnologie prin troc cu un amic al cărui tată lucra la “Fabrica de Aluminiu”, contra unor nimicuri prețioase din propria colecție.  Înlocuiam dibaci ochiul mic de la aragaz, potriveam fluxul de gaz și din trei-patru încercări, “dispozitivul”  începea să producă o flacără lungă și galbenă, tocmai bună de citit cu frica în sân. A fost prima lovitură pe care am dat-o “sistemului” și am continuat să-l trag în piept pe Ceaușescu în acest fel aproape un deceniu, inclusiv pe vremea când învățam ca apucatul pentru facultate.

De aceea poate, recunosc, povestea asta e puțin subiectivă. Pe când mă plimbam plictisit deunăzi printr-un super-market, printre ghirlande și oameni stăpâniți de furia cumpărăturilor aniversare, am poposit la raftul cu autoservire pentru patiserie. O mogâldeață îmbrăcată oribil se căznea să scoată cu cleștele special un pateu aburind din cutia de sticlă. Anii m-au făcut mai rău, se pare, căci n-am putut să-mi reprim repulsia pentru mâneca insalubră a paltonului care pendula deasupra celorlalte bunătăți. Am așteptat oarecum iritat ca unealta civilizată în formă de degete de inox să fie pusă la locul ei. În schimb, mogâldeața s-a întors spre mine cu un zâmbet cât fața, poate cel mai senin văzut de multe zile și mi-a înmânat-o: poftiți!

Așa am aflat că îl cheamă Aramis, că are 12 ani, că nu a fost o zi la școală în viața lui, fiindcă nu are certificat de naștere și că în general își face veacul în fața magazinului acela din Domnești. Are un „target” de activitate pe zi cuprins între 10 și 15 lei, bani pe care trebuie să îi investească seara cu competență, fiindcă mai are câțiva frați mai mici acasă care depind de această activitate. Este evident că pateul pe care îl fugărea în ziua aceea era rodul vreunei afaceri cu mult mai profitabile decât în mod normal.

Să ne înțelegem: nu prea ofer bani cerșetorilor, cu excepția acelor bătrâni care stau sistematic în același loc zi de zi, fără să spună absolut nimic (prin cuvinte sau cartoane agățate de gât). Aceia sau acelea care au uneori aspect de statui ale disperării, sau dacă te uiți cu atenție poate ale unei demnități năclăite de neputință. În plus, fără a profera injurii sau să ambalez motorul, am metodele mele iscusite de a scăpa de supărătorii ștergători de parbrize. De ce vă spun astea: ca să nu înțelegeți cumva că văd vreo virtute mai importantă decât munca cinstită. Vă spun asta ca să vă epatez cu valorile mele de dreapta, pe care le pot detalia în multe feluri despre cum Statul ar trebui să fie minimal și despre cum corupția și hoția sunt rude bune cu socialismul și impostura. Vă spun, pentru că sunt ferm convins că scara deciziei, inversată de comuniști, etatiști sau doctrinari ar trebui să înceapă de la individ și familia lui și să crească firesc spre vecinătate, comunitatea locală, regiune și abia în cele din urmă Stat. Nu intru în chestiunea Europei Unite pentru că sunt străbătut de o emoție benignă pe care nu vreau să o risipesc pe nimicuri, un sentiment ca pe vremea când universul meu fizic se rezuma la doar câteva locuri de acasă sau de la bunici, însă puteam evada oriunde doream pe gaura cheii cărților.

Dacă  v-am spus acestea, este evident că acesta nu este un text despre cerșetori, pomeni statale gen ajutoare sociale, discursuri despre “categorii” defavorizate, politici anti-discriminare sau alte fleacuri care nu anulează nicidecum posibilitatea ca Aramis să existe. Nu, este o poveste despre oameni prinși de destin la locul și timpul nepotrivite și în special despre copiii care nu pot citi, pentru că nu au fost la școală o zi în viața lor. În loc să demontăm împreună inconștiența părinților acestor copii, ei înșiși prinși de sistem la interfața unde lipsa de educație și de șanse se împletește “armonios ” cu lenea ancestrală sau varii alte vicii, haideți mai bine să vedem ce face o societate evoluată ca a noastră în astfel de situații.

Dar să vă zic povestea mai departe și veți trage voi concluzia. În mintea mea a încolțit pe loc un plan diabolic. Să-l întâlnesc pe acest copil cu cele două fete ale mele, de vârsta lui, într-un discurs practic și fără prea multe cuvinte despre șanse și oportunități. Trec peste faptul că lui Aramis nu i-a trecut prin gând nici o clipă că este profund greșit să te sui în mașina unui străin, pentru a merge acasă la acesta „să găsim niște haine adecvate”, ceea ce explică mult despre fenomene ca traficul de carne vie sau alte nenorociri curente, acelea ale societății noastre, pe care politicienii de la Bruxelles vor să ne facă să credem că o “controlează” cu dibăcie și expertiză.

După ce l-am “ferchezuit” cât de cât cu ajutorul soției, care în felul acesta a scăpat de o seamă de haine aruncate prin diverse lăzi prin podul casei, am stat la masă cu toții, cu tradiționalele sarmale cu mămăligă. A cerut singur să se spele pe mâini și a insistat îndelung în jetul de apă caldă (sic!) al robinetului. Am aflat că stă cu familia într-o dărăpănătură, fostă stație de gaze, și că apa o cară ai lui cu căldarea de la primul vecin aflat la nu știu ce distanță. În timp ce se chinuia să utilizeze adecvat furculița și șervețelul, am apostrofat-o pe fiica mea cea mare, de 12 ani, pentru faptul că a pufnit-o râsul. Mai târziu mi-a părut rău, când am găsit-o peste câteva ore în camera ei lăcrimând, realizând că fusese un râs crispat, datorat incredibilului situației create, aceea de a lua masa cu un “cerșetor”.

Rând pe rând am aflat, fără să pun întrebări, cum îi roagă zi de zi pe ai lui să-i facă certificat de naștere pentru a putea merge la școală, cum a încercat să se ducă, temporar, cum i-a spus conducerea școlii și cum ajuns astfel în cabinetul psihologului care i-a scris un diagnostic lung pe o foaie de hârtie. Nu știe ce anume, nici ai lui nu știu să citească pre bine. N-are prieteni, fiindcă toți copii din jur îl evită și a încercat singur să se uite pe un abecedar găsit la gunoi, dar nu a înțeles nimic și a lăsat-o baltă. Istoria cu certificatul de naștere este un soi de epopee ce trebuie să se petreacă undeva pe la Ploiești, unde ai lui sigur vor ajunge “mâine sau săptămâna viitoare”.  Fostul primar, (un PSD-ist din acela de o șesime de tonă, cel care a stat 16 ani în fruntea comunei și care printr-un interviu declara că „vrea să lase Primăria băiatului lui cel mare” N.r.), pare-se că nu a dorit să afle de ce dorește audiență maică-sa. La noul, (un PDL-ist constrâns de bugetul pe care “porcii de la centru” nu-l alocă primarilor opoziției, N.r.), n-au mai încercat să caute ajutor. Mai merge pe la biserici de sărbători, pentru pomană (pe o rază de 5 Km sunt vreo șapte lăcașe de cult, dar acestea sunt ocupate cu probleme duhovnicești, se pare N.r.). O dată chiar a mers la stadionul din Domnești, încercând să fie lăsat să joace și el fotbal cu băieții. Probabil că nu avea adidași sau nu cadra cu echipa, nu știu, dar cert e că nu i-a ieșit nici pasa asta. “Măcar de aș avea o bicicletă”, a concluzionat el. Așa n-ar mai pierde atât de mult timp cu mersul de acasă la super-market, în special seara când are și plase cu pâini de dus. Inutil să spun că a fost una dintre puținele dăți când nu am insistat pe aspectul formal al vorbitului la masă.

Cred că au fost cel mai greu de înghițit sarmale din viața mea, eu, un pasionat al mâncărurilor tradiționale românești. Presupun că dacă ar fi fost “mititei”, cu sau fără bicarbonat, ar fi rămas în farfurie, ar fi fost o experiență românească mult prea personală.

Când s-a urcat în mașină, să îl duc înapoi la “locul de muncă”, nu prea știa ce va face cu sacoșele cu haine și mâncare, plus că i se mai îndesase acolo și o minge de fotbal de piele, primită cadou de copii la nu știu ce sărbătoare și care zăcea neatinsă de ani de zile. Pe drumul de 3 Km am încercat să-i spun ce credeam eu că poate fi singura lui ieșire din situație, singura lui șansă pe care, cu un fond genetic bun (pe care cred că îl are) și cu multă muncă și voință, o poate fructifica astfel încât să nu-și petreacă viața în fața super-marketului, sau mult mai probabil, la închisoare pentru furt ori tâlhărie.

„I-am spus că trebuie să meargă la școală.”

I-am spus că societatea în care trăim este incapabilă să facă ceva pentru el și că el singur poate să se scoată din mizerie, presându-și părinții inconștienți sau neputincioși să îi facă nenorocitul de certificat, să poată merge din toamnă la școală în clasa I-a, în vreme ce copiii de vârsta lui sunt la gimnaziu. I-am mai spus și că oamenii vor continua să-l evite, copiii să râdă de el, va fi mereu repezit de clienții pe care îi agasează să-și facă norma și că nu trebuie să se supere pe ei. Atât pot ei să facă! Ei, Primăria, Biserica, antrenorul de fotbal, directorul de școală, comunitatea locală și cu voia dvs., ultimul pe listă Statul, acel zeu incredibil de prost al vremurilor noastre. I-am zis și că va fi incredibil de greu și că poate va vrea să își ia lumea în cap nu de o mie, ci de un milion de ori înainte să reușească. I-am zis ce m-am  priceput eu să-i zic cu nodul în gât, cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului, atunci când pronia ne face pe toți mai buni pentru câteva zile, doar pentru câteva.

Mă  gândesc câți astfel de copii sunt în România, aceia care nu pot adormi  de teama ca eroii cărților lor să nu pățească ceva peste noapte, nu pentru că se stinge lumina, nu pentru că eroii lor nu mai sunt în cărți ci la TV sau pe internet, ci pentru că pur și simplu nu știu să citească. Mă întreb la ce folosesc toate gălețile electorale, toți galoșii de cauciuc pentru “oameni de plastilină” din popor, mă întreb la ce bun venitul minim garantat pentru nemuncă, de vreme ce singurii care ar trebui să aibă astfel de “daruri” ar trebui să fie doar cei care sunt prinși de destin într-un colț în care, noi, ceilalți, îi privim ca pe niște arătări din altă lume. Banii nemunciți de cei în putere, corupția politicienilor veroși care cumpără voturi pentru a putea să se „preocupe de soarta oamenilor”, nepăsarea celor care cred că Statul e acolo pentru a le rezolva problemele, uitând că această noțiune abstractă este un nimeni pe care nu l-au văzut, o himeră cu care nu au semnat niciun contract, o afurisită de umbrelă sub care pot dormi liniștiți ori pot înjura cu patos pentru faptul că „nimeni nu face nimic”.

A doua zi am trecut pentru prima dată cu mai puțin exclusiv interes pe lângă bradul sub care urma să aranjez cadourile de la Moș Crăciun. Am trecut cu drag pe lângă el, dar m-am urcat în pod și am dibuit cu greu, printre sutele de lucruri urcate acolo spre a nu-mi sta în picioare,  una dintre bicicletele „de rezervă” ale fetelor.  S-au prins din prima și m-au ajutat să o curățăm de praf, au “dat o tură” cu ea să se convingă de calitatea mobilului. Aramis era în fața super-marketului cel luminat feeric, îmbrăcat în aceleași haine ponosite. Nu m-am obosit să întreb de ce, mi-a zis el singur, că înțeleg eu, era un fel de recuzită de actor incognito. I-a luat ceva timp să înțeleagă că are o bicicletă. Mi-a rămas în urechi acea imagine, a unui puști care nu știe să citească, forțând la viteză maximă o bicicletă prin parcarea plină de oameni ocupați cu încărcarea port-bagajelor: “iuhuuu, mamă, iuhuuu!”

PS După Anul Nou, Aramis a venit cu o sorcova încropită din betelele rămase pe jos din noaptea trecută. A venit pe jos trei kilometri și în loc să înceapă direct veselul cântec, m-a rugat să nu mă supăr pe el dacă îmi spune ceva. Evident că nu mă supăr, i-am spus, din moment ce vrei să-mi spui! Știam deja cu mult timp înainte ce va avea el să-mi spună într-o zi. Își cumpărase o zi de libertate, o zi fără “muncă” normată cu prețul bicicletei. A cerut pe ea pe piața liberă exact 15 lei și a existat pentru asta un client!

Indignaților care nu merg la vot pentru că toți sunt niște hoți și nu au ce alege, ori nu fac politică pentru că sunt prea buni pentru asta, ori cască ochii lor cei orbi la prostiile lui Gâdea și Badea, ori râgâie satisfăcuți damful de bere în timp ce urmăresc la televizor țâțe și cururi, dar nu posedă prin casă nicio carte citită, celor care pot completa cereri de ajutor social pentru că știu să scrie și să citească, precum și tuturor celor care plâng că Statul nu le dă, iar la vot nu mai primesc galoși de aceeași calitate ca data trecută, dar mai cu seamă politicienilor cu grijă de oameni și repede închinători la cele sfinte când sunt în direct, le urez să-și înghită de Paștele acesta mielul tradițional cu noduri, așa cum mi-am înghițit eu sarmalele de Crăciun anul trecut! Asta mi-a venit așa, în loc de orice altă urare creștinească de post și înrăit la loc de drama prin care a trecut guvernarea USL! În rest, prin comunele și orașele patriei, să fie liniște și pace!

Preluare din adevarul.ro

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *