Cantacuzino, cronica unei morți anunțate prea des


Dr.CantacuzinoCel mai bun lucru ce i s-ar putea întâmpla Institutului Cantacuzino ar fi să fie ascultat și lăsat în pace. Pe acest subiect s-au scris tomuri întregi, nu toate la obiect, nu toate onest prezentate. Cine vrea să înțeleagă situația de acum a Institutului Cantacuzino, trebuie să înțeleagă conceptul după care acest institut a luat ființă, acela de instituție de utilitate publică strategică. Abordarea publică a mers până acum de la lacrimi și căinari până la furie și căutarea de vinovați, a trecut prin indignare, resemnare, exasperare, dezinteres și câte și mai câte. Institutului Cantacuzino i s-a cântat prohodul nu o dată, ci în mod repetat și cu sobor extins de preoți. Puțini sunt cei care știu, de exemplu, în spațiul public, că Institutul Cantacuzino a fost lăsat să se descurce pe cont propriu încă din 1991, dacă nu cumva din anii 70 ai secolului trecut, atât din punct de vedere financiar cât și din punt de vedere al suportului politic și legislativ, cerându-i-se în același timp rezolvarea unor probleme ce ce țin strict de viziunea strategică pe termen lung a guvernanților. Asta nu a însemnat că „perla cercetării românești” nu a fost folosită drept cal de bătaie, burete pentru absorbit voturi și instrument de acumulare de capital politic de către absolut toți cei care s-au perindat la butoanele acestei țări.

Când Geoană perora despre 5 milioane de doze de vaccin gripal, Boc supra-licita la 10. Ce mai conta că volumul maxim teoretic era de 1,5 milioane? Ce mai conta că în fapt nu exista o piață reală pentru asemenea cantități? Când se umfla vena teoriei conspirației, ministrul de serviciu raporta mincinos sume fabuloase date de la buget pentru scăparea institutului din ghearele animalelor de pradă. Când Ponta juca în mod prefăcut cartea pariului cu Nicolaescu, eminentele maronii de la PSD își frecau deja mâinile de bucurie, la gândul atuului ce va să vină, păstrat pentru când Nicolaescu va cere ministerul finanțelor. Când se sesizau eroii capitalismului de cumetrie, se căutău vinovați printre cei care au menținut institutul pe linia de plutire în toți acești ani. Nu se termina bine un scandal legat de ministrul X, că începea un scandal despre directorul Y, uitându-se, de cele mai multe ori, că directorii „plini” ai Institutului Cantacuzino au fost, mai toți, numiți politic și linșați politic, iar că aceștia, de regulă, au prea puțin de-a face cu starea de fapt a cercetării și producției realizate în institut și prea puține urechi pentru opiniile avizate. Lucrul care a lipsit cu desăvârșire în toți acești ani a fost însă asumarea de către minister a strategiei întocmite de capetele limpezi de la Cantacuzino. Câți vor fi știind oare că strategiile prezentate guvernelor succesive zac prin cine știe ce sertare și că puținii directori care au avut curajul să pună degetul pe rană au fost pur și simplu trimiși acasă (vezi cazul Profesorului Combiescu, pe vremea guvernării Năstase)? Nimic nu a fost precupețit în acest război mediatic, nici măcar introducerea în CSAT a problemei Institutul Cantacuzino și nu o dată, ci de două ori. Vizite, lacrimi, declarații patriotarde, oftat și ridicări din umeri, cam asta este tot ce-a primit Institutul Cantacuzino din partea decidenților. Realitatea supărătoare este că percepția publică despre Institutul Cantacuzino a fost poluată de atât de multe teorii mixte, scenarite scrântite și dramolete politice încât acum, unul dintre puținele lucruri oneste pe care le putem face, este să facem recurs la fapte, unele de culise și să încercăm să demontăm manipularea sistematică executată timp de 25 de ani de tranziție, care au nesocotit realitatea. Pe scurt prăpăd marcă românească originală.

Că ochii mafiei imobiliare or fi ațintiți asupra Institutului Cantacuzino, nu poate nimeni întreg la minte să nege. Avem exemplul edificator al entității similare, Institutul Pasteur. Apropo, dacă Inițiativa Prelungirea Ghencea vrea să-l convingă pe Oprescu să facă parc în zona serelor Ghencea, poate n-ar fi rău să ceară la Agenția Domeniilor Statului lămuriri și despre terenul „Fermei Boja”, care a aparținut cândva Institutului Pasteur! Ar fi poate un amănunt interesant de aflat că terenul din Băneasa al IC este donație din partea Casei Regale și că orice schimbare a utilizării este pasibilă de invalidarea actului de donație.

Că Institutul Cantacuzino concurează pe piața liberă cu alte mari firme producătoare de vaccinuri, este un fapt. La fel de adevărat este că întreaga piață de vaccin gripal cel puțin teoretic disponibilă pentru noi însumează vreo 5 milioane de euro pe ansamblu. La sumele vehiculate de marii competitori ai Cantacuzino, această piață este mărunțișul de pe fundul buzunarului.

Să identifici însă dificultățile în care se zbate Cantacuzino astăzi doar cu interesele de grup ale mafiei imobiliare sau de sforăriile trase pe piețele farmaceutice, ar fi o copilărie. Poate ar trebui să realizăm odată pentru totdeauna că mafia, putând cu liniște introduce aici unele corporații, își desfășoară totdeauna și oriunde activitățile doar strânsă legătură și cu ajutorul statului. Un stat în care corupția este la fel de periculoasă, cel puțin, ca și sfânta prostie sau incompetența. Corporații hrăpărețe și rechini imobiliari există peste tot în lume. Politicieni incompetenți sau răuvoitori de asemenea. Nu știu cum se face că la noi le merge de minune amândurora! Combinația dintre acestea două este un amestec letal pentru orice oază de normalitate.

Problema trebuie așadar în termeni de strategie de securitate, dar nu la modul panicard de până acum, ci la modul geostrategic. Dacă punem mâna în foc pentru apartenența României la o Europă unită organic, ne putem bate joc în continuare de IC. Europa are deja capabilități extinse de producție de seruri și vaccinuri de strictă utilitate, la standardele și normele adecvate. Dacă avem cea mai mică urmă de îndoială că la un moment dat nu vom rămâne singuri în fața unei amenințări epidemiologice, din varii motive care pot include și „luatul pe nepregătite”, ce mai chichirez gâlceavă? Răspunsul cred că și-l dă fiecare în parte cum poate mai bine. Oricum, cred că doar unul dintre răspunsuri include și o componentă numită înțelepciune.

Nu mai devreme de toamna anului trecut, Institutul Cantacuzino s-a aflat din nou în mijlocul unui imens scandal de presă. O știre „pe surse” (așa se numesc pasămite acum informațiile furnizate de un trib politic împotriva celuilalt) scăpată inițial la Antena3 și livrată prietenește la Digi TV a pregătit cinic terenul pentru un nou prohod mediatic, unul la care ceva comentatori „dezinteresați” au adus fiecare câte un găvozd pentru cosciug. În cele din urmă s-a dovedit a fi nimic altceva decât o altă manipulare politicianistă, a câta oare, în cadrul căreia ceva băieți deștepți din politica, presă si servicii, și-au mai împărțit cu dărnicie și în văzul lumii, tradiționalele ciomege.

Istoria neromanțata a acestei ciomăgeli publice, căci altceva semnificativ nu se poate spune că a fost, e simplă. În cădere liberă fiind din cauza dezastroaselor politici și nesfârșitelor scandaluri de corupție, Guvernul Ponta s-a hotărât să mai stoarcă ceva capital de imagine și pe tema Institului Cantacuzino. Mult invocata, ani de-a rândul, „salvare”, ascundea un calcul politic rece, așa cum a fost cazul întotdeauna în ce privește această problemă. Ponta a „salvat” o dată Cantacuzino în anul 2013, prin HG 320, care n-a fost însă niciodată aplicată (paradoxal, o nimerise pe aproape cu strategia cât de cât corectă, dar n-a băgat de seamă). Pe scurt, Serviciul de Interes Economic General, SIEG, nu a trecut de comitetul inter-ministerial și oricum Ministerul Sănătății a refuzat să transfere SIEG la MEC, cum era planul. Cum interesul real al lui Ponta era în fapt privatizarea Institutului (după modelul defunctului Institut Pasteur, probabil), l-a lăsat pur și simplu pe naivul ministru Nicolăescu să-și frângă singur gâtul, jucând fățarnic cartea unui fictiv pariu pe care el, primul ministru, ar fi fericit să-l piardă în favoarea ministrului sănătății. Pariul, ați ghicit, era din nou și pentru a câta oară, salvarea perlei cercetării românești. Toată lumea știa, așa cum au știut tot toți cei care s-au perindat la Ministerul Sănătății, că liniile de fabricație ale acestei instituții nu erau capabile, pentru moment, să producă vaccinul gripal la standardele cerute de Agenția Europeană a Medicamentului. Absolut toate loturile de vaccin gripal puse pe piață de Institutul Cantacuzino au avut un nivel de endotoxine în jurul valorii de 200 de unități pe mililitru, o valoare de altfel acceptată ca normală de instituția echivalentă din SUA. Că n-a spus-o nimeni public, asta e o altă mâncare de pește. Ponta a fost perfect conștient de acest aspect, așa cum, nu mă îndoiesc, a fost și ministrul Nicolaescu. Teatrul ieftin cu datele care nu au fost transmise la minister de Agenția Națională a Medicamentului nu poate convinge, cât timp datele despre loturile de vaccin sunt stocate nu de ieri, de azi, ci de ani buni! Nu degeaba s-au răcit atâtea guri cerând investiții în liniile de producție, care să facă față normelor stringente impuse de CE, începând cu anul 2007, odată cu integrarea.

Doar că, vedeți dumneavoastră, coaliția USL începuse la sfârșitul anului 2013 să scârțâie, iar un astfel de rateu magistral urma să fie monedă forte pentru momentul în care pretențiile ministrului sănătății ar fi vizat, să spunem, Ministerul Finanțelor (fapt care explică și niște întrebări legate de întârzierea momentului în care a fost detonată „bomba” de presă, dacă o mai fi și aceea presă, cea care stă cu mâna întinsă la „servicii” pentru un subiect mai de Doamne-ajută).

Așa că Ponta a jucat rolul pe care-l știe cel mai bine, cel inconștient vesel, iar la momentul oportun a apăsat pe butonul numit Agenția Națională a Medicamentului, care a ieșit pe piață cu teribila valoare de 3000 de unități de endotoxină a proaspătului lot de vaccin gripal, uitând să menționeze că metoda folosită, prin echivalare cu metoda standard, ar fi dus la o valoare de 200 de unități pe mililitru. Unde mai pui că o doză de vaccin nu are un mililitru, ci o jumătate! Doar pentru cunoscători, nivel de endotoxină nu-i același lucru cu nivel de endotoxicitate. Mă gândesc că merită precizat, pentru atenuarea impactului artistic și creșterea gradului de rigurozitate științifică, dacă tot vorbim despre chestiuni ce implică mai degrabă știința decât arta senzaționalului.

După izbucnirea scandalului, a urmat eterna vânătoare de vrăjitoare, tăiere de capete și împroșcare cu noroi în toate părțile. Prim Ministrul și-a trimis Corpul de Control, Ministrul Sănătății a chemat inspecția OMS, demiteri în sus și demiteri în jos, vorbe grele, supărare. Nici Președintele Băsescu nu a ratat ocazia să ne arate că îl interesează soarta IC, declarând ritos după un CSAT special că, citez „ din cauza managementului defectuos exercitat de conducerile succesive ale Institutului National de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie si Imunologie Cantacuzino, din cauza nerespectării procedurilor, a controlului defectuos al procesului de producție, dar si a implicării improprii a Ministerului Sănătății, s-au înregistrat, in ultima perioada, deficiente care pot genera vulnerabilități la adresa stării de sănătate a populației și că se impune luarea unor masuri pentru remedierea tuturor acestor deficiente și pentru prevenirea repetării acestora.” Nu zău? Dar cei doi ani pierduți prin proceduri birocratice, de la aprobarea în 2006 în regim de urgență (doar două luni a durat procedura), a unui împrumut nerambursabil de la Banca Mondială, destinat punerii la punct a liniilor de producție de la Cantacuzino, împrumut intrat în vigoare abia după doi ani de tergiversări prin Parlament, schimbări de guverne și bâlci de presă combinate cu delăsare tipic românească, ăia or fi contat pe undeva la „nerespectarea procedurilor”? CSAT trebuia făcut în prag de aderare, când era evident ce avea să se întâmple cu Cantacuzino, nu la distanță de cinci ani și tot atâta indolență! Dar de, pe vremea guvernului Tăriceanu economia duduia ca proasta, președintele încă nu prinsese gustul războiului de presă total cu primul ministru, iar criza se bulucea agale spre noi, precum vaca la păscut și politicianul dinspre Parlament!

Sub presiune au lucrat, nu contest, cei de la Cantacuzino, cum o fac de ani și ani (presiunea salariilor de nimic, presiunea incompetenței celor de sus, presiunea de a fi obligați să-și lase eprubetele și să scrie devize, rapoarte interminabile și hârtii inutile), dar nu au lucrat și ca orbeții, precum toți ceilalți. Condițiile se știau, rezultatele erau previzibile și anunțate din timp. S-a decis de sus că se vrea „salvarea”! Cum? Prin scufundare, probabil!

În ultimele zile de mandat, Nicolăescu l-a demis pe șeful Agenției Naționale a Medicamentului, doar pentru ca acesta să fie repus în funcție de Bănicioiu. În buna tradiție PSD, îngrijorările presei legate de posibile suspiciuni de disponibilitate a acestuia la comenzi politice subterane, tip Voiculescu, n-au contat pentru prietenul de petreceri al premierului.

Așadar, dragi cititori, în stocurile Institutului Cantacuzino stau și acum 400 de mii de doze de vaccin gripal perfect utilizabil după standardele americane, dar evident, inutilizabil după standardele europene. Ce uită unii indignați să amintească, în mod hilar, este că fără excepție, politicieni și „specialiști” laolaltă, nu contenesc să vorbească despre Polidin și Cantastim ca despre produsele minune al Institutului Cantacuzino. Puțini sunt, cei din generațiile ce au acum 35-65 de ani, care nu au beneficiat, sau măcar au auzit, de aceste produse. S-o fi întrebat vreunul dintre acei exegeți ai endotoxicității cam care este valoarea reală a endotoxinelor în vreunul dintre aceste preparate, care au ajutat zeci de mii de români, atât de mulți ani, fără să înnebunească nimeni de spaimă? Nu voi intra în detalii, dar pentru cei curioși, e de ajuns să menționez că o doză polidin, dintr-aceea cu care părinții ne-au tăbăcit fundul când eram mici și mucoși din cale-afară, rezultă, printre altele, din zece milioane de unități bacteriene de Escherichia coli. Iar această bacterie este doar una dintre cele 13 tulpini care intră în componența vechiului „panaceu”. Dacă v-a venit în minte un număr oarecare, care să exprime unitățile de endotoxină dintr-o doză de polidin, înmulțiți cu zece, o sută sau o mie și veți începe să vă apropiați de valoarea reală.

Pseudoștiința în presă poate fi la fel de păguboasă ca populismul în politică și asta nu numai în ce privește problemele Institutului Cantacuzino. Cei care distrug reputația Institutului Cantacuzino pentru o depășire de „o sută” fie și 2900, dacă se vrea spectacol, sunt aceiași care acuză cu mânie proletară incapacitatea managerială pentru pierderea de pe linia de producție a unui preparat conținând 48 de milioane de germeni inactivați! O fi posibil să mai producă IC aceste preparate, cum afirmă noul director? Poate! Repede? Nu! Se încadrează oare în strategia de dezvoltare multianuală asumată de minister? Care strategie? Nu se mai găsește el contractul cu Bechtel, d-apăi rugămințile cu cerul și pământul ale celor care chiar știu cu ce se mănâncă moștenirea Profesorului Cantacuzino!

Dacă sunteți tentați să credeți că dezastrul Institutului Cantacuzino s-a născut de ieri, de azi, în 2010, când cu scandalul BCG sau 2014, cu gripalul, vă înșelați. Nu pot să nu mă întreb cum este posibil ca, în doar câteva luni, din toamna lui 2009 și până în primăvara lui 2010, liniile de fabricație ale institutului să devină din conforme, în curs de avizare, neconforme și închise, iar institutul în prag de faliment, deși citat ca fiind de înaltă eficiență în prag de pandemie europeană și recunoscut ca atare de institutele partenere (chiar dacă și concurente). Rețeta este deja șablon: interese politice meschine, scandal de presă, populism ieftin, vânătoare de vrăjitoare, dar nici cel mai mic interes real ca acest instituție să intre pe o strategie multianuală, sustenabilă, care ține cont de capacități, expertiză și piață, așa cum specialiștii de la Cantacuzino (cei scoși acum pe post de acarul Păun), se chinuie de ani de zile să convingă Ministerul Sănătății să adopte.

Suntem acum în momentul în care, după o serie nesfârșită de scandaluri de presă alimentate politic, Cantacuzino se află exact în aceeași situație în care a fost lăsat în anul 1991, adică în poziția de a menține din bani atrași independent, pentru că a fost, în toți acești ani, un institut cu autofinanțare, o întreaga rețea de monitorizare epidemiologică și centre de referință naționale (vag finanțate uneori de stat), să facă producție de seruri și vaccinuri la standarde europene, să încerce să mențină cercetarea științifică la onorabilul nivel impus de fondatorul său și de apartenența la prestigioasa rețea internațională a institutelor Pasteur, iar ocazional, forțat de împrejurări, să scoată din foc castanele încinse ale incompetenței politicienilor.

Din motive care îmi scapă, sarabanda simulărilor (și stimulărilor) publice continuă și acum, după ce președintele a efectuat o „vizită de lucru”, iar presa afiliată a început construirea unei imagini de salvator pe cal alb a noului director, un specialist într-ale vaccinurilor școlit la Academia Națională de Informații. Să sperăm că măcar acesta din urmă va dori să priceapă situația așa cum este, nu așa cum o impune interesul național văzut prin prisma minților crețe ale tranziției. Deocamdată s-a ales soluția clasică, aceea a unei bășici de oxigen ce va ține o vreme, dar va lăsa în urmă și mai multe probleme, alte petece în haina cârpită de atât de mulți vizionari care știu de GMP de prin vreo carte neindexată, sau pentru că au văzut ei în vreo vizită „pe afară”. Băieți deștepți din sănătate, dacă chiar vreți vaccinuri făcute în România, n-ar fi mai simplu să aflați cu ce se mănâncă de la cei care efectiv știu cum se fac? Și înainte să promiteți marea cu sarea, n-ar fi înțelept să vă asigurați că este și posibil?

Se pare că sistemul nici nu a înțeles, dar nici nu vrea să priceapă, că singura modalitate prin care Institutul Cantacuzino poate fi ajutat, este să fie lăsat să iasă de sub influenta politică și să fie sprijinit în aplicarea strategiilor de dezvoltare propuse de specialiștii institutului în nenumărate rânduri. Dacă ce face Cantacuzino este de utilitate publică, statul trebuie să-și asume și să susțină adecvat acele activități. Dacă nu, linia de producție nu trebuie încărcată cu fantasme glorioase. Altfel, viitorul nu va fi decât aceeași înșiruire de directori numiți pe criterii politice, scandaluri de presă și declin.

Articol publicat inițial pe ziare.com, aici și aici

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *