Boala vitezei, fascinația urieșescului


welded-scrap-metal-animal-sculptures-john-lopez-thumb640

Foto: www.demilked.com

                Sindicalismul francez, dedulcit de ani buni la moda grevei pe nepusă masă, ne dă o nouă lecție de socialism de la mama lui. Remorci cu bălegar vărsate pe caldarâmul orașelor, bidoanele cu lapte sparte lacrimogen pe șoselele blocate și sute de mii de ouă făcute terci în mod demonstrativ prin piețele publice, sunt doar expresii ale unei boli sistemice vechi și grave în politica europeană comună ce privește agricultura. Și nu spun că fermierii nu ar avea motive întemeiate să fie nemulțumiți. Ba din contră, există o stare de fapt care explică, până la un punct, această dramatizare „organică”. Problema este că sursa reală a problemei pare a fi străină atât actorilor, cât și regizorilor dramoletei.

                Copil fiind, am asistat de multe ori la complexa analiză cost-beneficiu asupra oportunității apariției unei vaci secunde în gospodăria bunicilor. Bunică-mea era de factură ordo-liberală, întrucât pleda mereu avantajul pentru bugetul consolidat al unui (posibil) excedent de brânză, destinat vânzării, iar nu consumului propriu. Conservator prin vocație, bunicul își desăvârșea argumentul anual pentru votul de veto pe la sfârșitul lui Februarie. Mi-e clară imaginea unui lemn întors în sobă pe toate părțile, precum o doctrină economică în incubatorul ideilor, în timp ce viscolul înghețat troienea fereastra minimalistă, cu vedere „la uliță”. Ideea de bază era armonizarea dintre nutrețul recoltat de pe parcela rămasă spre utilizare proprie și nevoile de consum ale rumegătoarelor. „Cum făceam noi acuma, cu iarna asta afurisită?”, răsucea bunicul în foc argumentul suprem. „Cu ce arăneam noi vitele, dacă aveam două, până se termina nămetele? Cu brânză din garniță? Sau mă duceam să cer lucernă de la cooperativă?” Acest soi de subvenție mascată era îndeobște inacceptabil deopotrivă pentru ambii preopinenți, dovadă că decizia era luată tacit, iar șeptelul rămânea la nivelul sustenabil de la an la an. Carevasăzică două idei de bază se reafirmau de fiecare dată, că mai mult nu-i întotdeauna mai bine și că în orice caz, joaca cu pomenile colective și manipularea stocurilor sunt acțiuni necugetate.

                Și ce-are coada vacii oltenești cu ștampila de la Palatul Elysee , veți întreba. Iată cum are: 40 % din bugetul Uniunii Europene este cheltuit anual pe implementarea așa numitei politici agricole comune, rectae plăți directe sub formă de subvenții către agricultori și cheltuieli cu subvenționarea investițiilor. Nu un procent, nu două, nu zece, ci aproape jumătate din bugetul european, iar Franța se opune vehement oricărei modificări a cuantumului acestui buget uriaș. Un complicat mecanism de evaluare, motivare/demotivare a investitorilor, impulsionare a unui sector, inhibare a acelora care s-au impulsionat prea rău, un imens aparat birocratic pentru evaluări, studii, expertize, programe sectoriale, proiecte naționale și continentale, agenții de consultanță, ordonatori de plăți și nu în ultimul rând nenumărate tipuri și mărimi de sindicate profesionale, compun fauna celor care țin trena cozii vacii cu pricina. Pentru că reglementarea nu poate genera decât supra-reglementare iar exercițiul standardizării nu are un orizont de timp în care se naște, se ma(t)urizează și moare, ci este un proces continuu, de tip malign, în care orice nouă regulă duce la necesitatea identificării și rezolvării altor zeci de micro-situații, prin întindere sau scurtare pe patul procustian, inadecvat, dar și adversar diversității.

                Cum s-a ajuns la nebunia aceasta? Simplu! În filozofia europeană de tip conglomerat neomogen, fiecare a venit cu ce a avut, cu bune și rele. De pildă, Germania a venit cu tiparele industriale care presupun acapararea exporturilor, Marea Britanie a venit cu ditamai sectorul financiar cu tot cu bule frumos împachetate,  Italia, de la Apolodor încoace face drumuri, nu mai întrebăm cine rulează firmele implicate, Grecia a adus filozofia senină a colapsului, România niște daci bărboși. În fine, care cu furci, care cu topoare (și nu vorbesc neapărat de Austria aici) au asamblat împreună, pe sistem suedez, niște piese de mobilier disparate, pe care ne chinuim să le armonizăm deja de ceva vreme și încă nu am găsit toate șuruburile. În tot acest haloimăs, Franța a venit, printre altele, cu predispoziția la grevă a fermierilor națiunii celei mai favorizate, în termeni cantitativi, când vine vorba de bugetul pentru agricultură al UE. Ani și ani de eforturi de punere în echilibru a agriculturii statelor membre ne aduc și acum la concluzia că sistemul este sublim, dar trebuie schimbat din temelii, întrucât la cea mai mică fluctuație sau greșeală de calcul sectoare întregi se pot duce de râpă și atunci, pac, la răsboiu’!

                Așa se face că sindicatele agricole au acum organigrame pe mai multe pagini, că există legi speciale de suport pentru reprezentarea europeană a formelor asociative (de parcă rolul statului ar fi să organizeze ceva ce ține exclusiv de societatea civilă), că se fac nenumărate întâlniri și congrese ale acestor grupuri, care se încheie cu declarații politice ce țin, hilar, de ditamai politici internaționale, cu cereri aberante de genul legiferării creșterii artificiale a prețului produselor agricole și decizia fermă de nevoie de acțiune. Iar apoi, știți povestea, remorci cu bălegar, lapte, ouă… Să fie, că sunt ieftine, fiind acestea subvenționate! Undeva, la interfață, prin pliurile Leviatanului, multinaționale care în condiții de concurență reală pe piața liberă, fără ajutorul statului, ar fi primele intrate în faliment.

                Entuziaștilor necondiționați ai ideii europene le-ar trebui, tocmai de dragul acesteia, mai mult discernământ în a observa, spre rapidă îndreptare, aberațiile conceptuale din spatele birocrației generalizate și tendințelor de devălmășie din cadrul proiectului, tocmai pentru că interesul legitim al cetățeanului nu se argumentează niciodată cu ultimatumuri de genul „n-avem de ales”. De acord, este direcția logică, dar aceasta nu înseamnă că drogul zilelor noastre, frumos exprimat în sport ca simbol al auto-depășirii limitelor, trebuie prizat necondiționat. Citius, altius, fortius, are valoare doar la nivel personal. Când se ajunge la fixația lui mai mult și mai repede la nivel statal și supra-statal și se alimentează caruselul intervenționismului economic, al supra-reglementării și subvențiilor expert (dar greșit) aplicate, jocul se transformă într-un ilogic furt al propriei căciuli. Miliardele investite în agricultură se cer suplimentate pentru … creșterea prețului produselor subvenționate. Și totul face parte dintr-un tablou de boală a lumii moderne, acela în care diagonala plasmei devine în cele din urmă un scop în sine.

 Articol publicat inițial pe ziare.com

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *