Intestinele inflamate ale Bucureștilor


inundatii-ploi-3-Jean-Mihai-PALSULa prima ninsoare în Capitala ţării se dezlănţuie haosul. Ştim, „iarna nu-i ca vara”. La fiecare rupere de nori însă, în Capitală străzile colcăie de gunoaie luate de apă, copacii pică pe oameni şi maşini, apele inundă bulevarde întregi, iar gurile de canalizare sunt neputincioase, dovadă că nici vara nu-i câteodată ca vara. Ocazie nesperată, iată, în buricul târgului, să se producă şi edilul cel apreciat de „majoritatea” de prin sondajele fabricate, să defileze cu bărcuţa din dotare prin zonele sinistrate. Avantajul ar fi mare, întrucât nu ar fi nevoie pentru instantaneele din zonele inundate de o a doua barcă burduşită cu camere video. Nu ştiu cum a ratat ieri Oprescu această pleaşcă nesperată, care să-l pună în lumina pe care cu lipsa de simţ a ridicolului şi-o asumă uneori politicienii, aceea de a face o “baie” (şi de mulţime, dacă doriţi). În Capitala noastră europeană se plănuiesc lucruri sclipitoare Vizionarii visează cu ochii deschişi magistrale suspendate, pentru a căror construcţie chinezii vor veni câtă frunză şi iarbă, se fac planuri de fluidizare, de la ministerul marilor jafuri naţionale se propagă absolut inutila autostradă de sud (care poate fi înlocuită lejer cu un simplu nod de comunicaţie între A1 şi o centură lărgită la patru benzi, de altfel). Se plănuiesc zgârie nori pentru iluzorii mii de birouri, într-o economie în care întreprinzătorii privaţi abia mai respiră sub greutatea taxelor consumate pe pomeni electorale. Capitala noastră europeană este singura printre surorile ei unde un cartier întreg, cu arii până pe la Palatul Parlamentului şi viitoarea fastuoasă Catedrală a Mântuirii Neamului, duce lipsă de canalizare. În sectorul cinci “care este” sute de case nu posedă WC, iar oamenii merg la milenarul closet din fundul curţii. În prelungirea aşa-zisului bulevard Ghencea, sufocat acum total din cauza unui metrou început în dorul-lelei şi care trenează, nu-i aşa, din lipsă de fonduri, când vara se aşterne, încercarea de a merge cu geamul maşinii deschis, se poate dovedi o inconştienţă pentru cei cărora nu le prieşte mirosul de fecale în fermentaţie, care se revarsă generos din canalizările deschise în care zeci de vidanje fac ce fac în mod normal vidanjele. Doar că acestea despre care vorbesc nu vidanjează, ci deversează. Pasajele oraşului nostru drag devin peşteri scufundate (mai toate), sute de străzi devin canale de irigaţii ori bariere naturale pentru cei sechestraţi în case, fie şi pentru câteva ore doar, capacele de canal prind viaţă şi dansează precum punga “de un leu” din American Beauty, efluvii de noroaie ies din adâncuri. Tot în parohia administrativă a foştilor şi actualilor primari megalomani, mai mici sau mai mari, mai populari sau mai şterşi, o plimbare pe o străduţă mai retrasă (ori luminată artificial preponderent ziua) se poate dovedi ultima. Te poate răpune pe meleagurile acestea vreo haită de câini comunitari, parte din populaţia endemică pentru al cărei control s-au cheltuit zeci de milioane de euro, s-au făcut demonstraţii pro şi contra eutanasierii, au curs râuri de cerneală şi fluvii de lacrimi, dar nu s-a găsit, în definitiv nicio soluţie. Te poate răpune un simplu capac de canal lipsă. Te poate răpune oricând greaţa iscată la vederea unei pături de seringi folosite, aruncate la întâmplare prin zona de epicentru a traficului de heroină şi metamfetamine (pentru cine nu ştie, zona străzii Zăbrăuţi, acolo unde primarul peren de acolo a fost de câteva ori să salveze branşamentele ilegale de curent ale unor blocuri de oameni sărmani). Te poate răpune chiar şi efortul să ieşi din smârcurile străzilor neasfaltate, ştiut fiind că în sălbăticie pericole de acest gen există la tot pasul. În Bucureştii noştri dragi copiii canalelor trag iar şi iar spre nodul de canale subterane aflat la doar trei sute de metri de Palatul Cotroceni sau de la Gara de Nord, acolo unde reporteri neinspiraţi precum subsemnatul i-au găsit şi acum fix douăzeci de ani. Doar că acum trebuie să fie mai inventivi la deschiderea capacelor, atât. Pe scurt, două milioane de compatrioţi trăiesc într-un oraş proiectat pentru şapte sute de mii. Asta e vizibil cu ochiul liber în blocajele din trafic, în blocurile strâmte şi incomode construite acum jumătate de veac de, pentru unii, “regretatul”. Fabulos, am aflat că un procent important dintre copiii patriei, care nu au prins nicio geană de soare pe vremea comuniştilor, împărtăşesc această tristă idee. Eu i-aş alina pe aceştia şi pe părinţii lor care le-au îndrugat baliverne despre acoperişul de deasupra capului şi “dreptul” la muncă, pus în ghilimele fiindcă este de fapt o obligaţie de bun simţ, nu un drept natural, le-aş domoli nostalgiile şi le-aş spune să privească încrezător spre viitor. În fapt nu ne-am despărţit niciodată de comunism, el s-a întors pe uşa din dos în fiecare zi, cu orice nou FSN-ist votat an de an. Două milioane de români îngrămădiţi în cea mai vastă metropolă a ţării, pendulând nestingherită pe o mare de intestine infecte reprezentate de subteranele Bucureştilor. Partea nevăzută a Capitalei, cea pentru care politrucii nu pot ieşi mândri cu programe, tocmai pentru că oamenii au nevoie de poleială vizibilă, nu de un oraş adevărat, de la fundaţie până la ultimul etaj. O situaţie care paradoxal descrie cu acurateţe situaţia politicii româneşti, cangrenată în subsoluri de infecţii şi miros de putresceină. Politicieni care sunt gata să mintă, să manipuleze, să ofere pomeni electorale sau să mimeze providenţialitatea, să devină extremi pe bolovanul lor aflat la câţiva centimetri deasupra mlaştinii. Politicieni care sunt corecţi doar până vine vorba de propriile planuri de covrigar. Nimeni nu s-a obosit cu fundaţia. Nimeni nu a curăţat nămolurile grele ale trecutului. Cei care au făcut-o, au făcut-o de formă. Ele au rămas acolo şi fermentând nestingherite au mai născut câte o horă de ciuperci otrăvite. Oamenii care ne conduc astăzi. O parte tineri, o parte mai în vârstă. Covârşitoarea majoritate oameni vechi şi înrăiţi în rele, răul adus pe tanchete ruseşti, regenerabil, metamorfic, cameleonic în culori politice, mimetic în convingeri, dar acelaşi. Nămolul pe care s-au fondat casele noastre în ultimii şaptezeci de ani. Nămolul pentru care una sau câteva lopeţi nu mai sunt de ajuns.Apărut în: adevărul.ro

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *